SingurătateaSingurătatea e un oraşÎn care ceilalţi au murit,Străzile sunt curate,Pieţele goale,Totul se vede deodatăDilatat în pustiulAtât de limpede sortit.Singurătatea e un oraşÎn care ninge enormŞi nici un pasNu profanează luminaDepusă în straturi,Şi numai tu, ochiul treazDeschis peste cei care dorm,Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturiDe-atâta tăcere şi neprihanăÎn care nimeni nu luptăŞi nu e minţit,Unde-i prea clarăCa să mai doarăPână şi lacrima de animal părăsit.În valeaDintre suferinţă şi moarte,Singurătatea e un oraş fericit.
(Ana Blandiana)