Mi-a rămas imprimată, unde mă şi aflu acum la această răscruce, decapitarea unei păpuşi de catifea. Capul îi fusese descusut cândva şi umplut cu păstăi de vanilie şi trecuse, de multe ori, drept sursa amintirilor mele, de-a lungul şi de-a latul zilelor trăite în acest cartier-laborator, în care mi se injectase ceas de ceas ideea că, toate capetele de om sunt şi e obligatoriu să fie umplute cu păstăi de vanilie.

O singură păpuşă mai rămăsese cu capul pe umeri, oarecum: o nălucă în dungi, exprimând cu tot corpul ei o veşnică şi inexorabilă