Un crez, un drum, o istorie – Sarmizegetusa!

img
Imaginea este preluată automat împreună cu articolul de pe Iata Lumea!
"Poate într-o zi
Lumina şi sângele
Se vor contopi.
Poate că acum
Tot pe vechiul drum, 
Cărare bătută 
În apă stătută". 
("Nunta"– De Sabie și Neam)
Eu m-am născut călătorind. Am venit de undeva, din cer, în pântecul mamei, unde am explorat timp de nouă luni o lumea interioară. Atunci am învățat cât de important este să te descoperi, ce înseamnă introspecția și regăsirea de sine. 
După nouă luni am poposit într-un alt univers. La început a fost debusolant, pentru că nu semăna cu nimic din tot ce știam eu din burtica mamei. Însă, tot cu ajutorul ei, am început să învăț că viața este o călătorie și nu o destinație. În liceu aveam scris mare, caligrafic, pe peretele din dormitor, această lozincă ce mi-a ghidat mereu pașii. Mama nici nu s-a putut supăra, pentru că își amintea foarte bine de câte ori mi-a repetat asta în discuțiile noastre despre lume și viață. 
Mai târziu a venit vremea propriilor mele călătorii. Departe de părinți, de anturaj, departe de excursiile din facultate cu prietenii. Îmi amintesc și acum prima mea călătorie, până în inima acestei țări. Avea să fie una inițiatică pentru mine și, în ziua în care am pășit pe treapta autocarului, nu știam cum îmi va schimba tot restul vieții, mai exact.
Locul în care îmi doream de ceva ani să ajung este cetatea dacică Sarmizegetusa Regia din munții Orăștiei. Trecuse destulă vreme de când citisem în cărțile de istorie despre capitala statului dac, locul din care a început practic formarea noastră ca neam. Auzisem despre Decebal, Burebista, Oroles și citisem cam tot ce însemna literatură, dar și studiu științific în materie de istorie antică pe meleagurile noastre. Curios lucru însă, nu văzusem nici măcar într-o vedere cum arată Sarmizegetusa. Și asta pentru că, la vremea aceea, epoca internetului la tine acasă încă nu se născuse în România. Nu mai vorbesc despre telefoane mobile și laptop-uri sau camere digitale.
Da, aceasta este o poveste de demult, care a început într-o seară de vară. Soarele încă ardea cu putere, iar drumul către Sarmizegetusa Regia (forestier de altfel) părea scăldat în bucăți de aur. Pirită la tot pasul și, de cele mai multe ori, pietre mari, în formă de inimă. A fost primul lucru ce mi-a atras atenția pe drumul spre Sarmi, cum o alint eu acum. 5 kilometri de inimi, până în inima dacilor de altădată. I-am parcurs pe jos, fără să simt o clipă oboseala. La capătul lor, printre mesteceni, se ițeau niște capete de zid. Inima îmi bătea frenetic. În sfârșit, după atâta vreme, eram acasă!
Încercam să îmi potrivesc pașii cu cei ai grupului cu care eram, dar adevărul este că îmi sfârâiau călcâiele să ajung cât mai repede. Am pornit printre bucățile acelea de zid care așteptau, parcă, de mai bine de 2000 de ani, reîntoarcerea mea. Prima atingere a lor... primul deja-vu: o cetate mândră, făclii la porți și pe tot drumul pavat, daci îmbrăcați așa cum îi știam de pe Columna lui Traian, copii jucându-se și femei care priveau cu dragoste către traiul lor liniștit. Am mers mai departe, convinsă fiind că imaginația îmi joacă feste. După nici 5 minute în care am pășit de-a lungul vechiului drum pavat, printre copaci înalți până la cer, am văzut un luminiș. În liniștea aceea care îmi sfredelea timpanele, inima mea nu mai avea loc în piept. La capătul drumului, ca într-o poiană străjuită de arbori, apărată de priviri și departe de ochii curioșilor, s-a deschis înaintea privirii mele zona sacră a Sarmizegetusei. 
Nu am putut să mai înaintez. Respirația mi s-a tăiat brusc. Picioarele nu mă ascultau și s-au oprit în contemplare. Am uitat de ce venisem acolo. Eram în capitala dacilor de altădată, într-un alt timp, în care bucata aceasta de istorie îmi vorbea, după atâtea mii de ani, doar mie. Am știut că fiecare bucată de zid, fiecare piatră din ea, fiecare bloc de andezit au fost puse acolo ca să îmi vorbească peste vreme. 
Știu că poate părea o nebunie, dar i-am văzut din nou, aievea! Mândri, neînfricați, dârji și muncitori. Le-am văzut straiele, uneltele, traiul zilnic, le-am citit în piepturi dorurile și năzuințele. Au vrut libertate și nemurire...
"Roma așteaptă sânge şi capul cel măreț
Să se rostogolească pe marmura cea rece.
Mândria tot loveşte, Traian iar stă semeţ,
Iar dacul sfânt, nemuritor şi rece". ("Umbra" – De Sabie și Neam) 
Și dacă la intrarea în cetate zidurile acelea mi-au vorbit despre viața lor pe timp de pace, aici, în fața Marelui Templu Circular, mi-am revăzut istoria de acum mai bine de 2000 de ani: am văzut trădările, am văzut asaltul cetății, focurile de pe ziduri, pucioasa azvârlită de femeile care luptau alături de bărbații lor pentru a-și salva casa... am văzut mormane de înfrânți, templele arse și profanate de romani, am văzut zidurile cum au cedat, într-un târziu, unul după celalalt, când nu a mai fost nimeni să le apere... 
Nu știu cât am stat în locul acela. Grupul cu care eram venise demult și mișuna în voie printre altare, făcând presupuneri legate de Cadranul Solar. Într-un târziu m-am alăturat și eu lor, călcând cu grijă, să nu strivesc istoria. Imaginile acelea nu-mi ieșeau din minte, împletindu-se în sufletul meu, îngrămădindu-se acolo. Atunci am știut că trebuie să le scriu istoria. Aceea pe care eu o văzusem cu ochii mei, aceea pe care chiar ei, cumva, mi-au arătat-o între zidurile acelea. În seara aceea, în tabără, la lumina focului am scris primele versuri despre daci. Anul acela a fost singurul din cei 10 consecutivi, în care altcineva decât mine a fost ghid pentru grupuri, la Sarmizegetusa. Poveștile cetății, istoriile nescrise ale dacilor au ajuns, mai apoi, în sufletele tuturor, pentru că eu am știut că asta era ceea ce trebuia să fac.
“De sabie și neam” este o rugăciune către zei, un cântec vechi de război și este, nu în ultimul rând, o călătorie a unui suflet pe cărări de munte și de viață. 
Prima carte despre ei, a văzut lumina tiparului în 2008. Prima lansare oficială a ei a avut loc chiar în inima Sarmizegetusei, acolo unde începuse totul în urmă cu mulți ani. Versurile din volumul “De Sabie și Neam” își trag seva din pământ dacic și povestesc despre curaj și deznădejde, despre lumină, putere, adevăr, credință și, nu în ultimul rând, despre destinul unui neam care încă se zbate în sângele nostru, în pământul și sufletele noastre, în amintirea sau uitarea noastră… După alți ani de mers acolo, m-am înscris la Istorie, ca să îi pot studia pe dacii mei nu doar din literatură. 
Au urmat joburile din muzee, ghiduri turistice, expoziții de fotografie, materiale informative, PR pentru istorie, cetate și neam, toate cu gândul la dacii de altădată și la Sarmizegetusa. Și orice am făcut, în orice demers al meu, în orice pas cu care am clădit ceva pentru istoria noastră, auzeam în sufletul meu glasurile celor de demult... un îndemn continuu la neuitare și cinstire.
În cei 10 ani cât am fost acolo cred că am făcut mii de fotografii. Fiecare bloc de calcar, fiecare bucată de cetate a fost imortalizată de ochiul și aparatul meu de fotografiat. El mi-a fost martor la momentele de revelație sau la tresăririle sufletului în acel loc. Și astăzi, ori de câte ori privesc fotografia de mai jos îmi amintesc clar cum a început totul: călătoria unui suflet pe cărări de munte, printre inimi împietrite, până în inima țării. Viața mea s-a schimbat de la acea călătorie. Eu m-am schimbat enorm de atunci. Însă, ori de câte ori privirea îmi poposește pe această fotografie, îmi amintesc cu drag și dor de ea: Sarmizegetusa Regia, casa mea.
Poveștile lor sunt departe de a fi încheiate. Glasuri din trecut vorbesc celor care au suflet să le asculte, printre copacii și pietrele în formă de inimă ale Sarmizegetusei. Mie, această primă călătorie mi-a schimbat viața definitiv: mi-a adus o menire, mi-a trasat o cale, punându-mi pe ea și oamenii potriviți pentru a putea cinsti cum se cuvine memoria înaintașilor mei.
“Strămoşii ni-i vorbim prin vise
Dar înspre ziuă îi uităm şi pare-ni-se
Că nici nu i-am avut vreodat’
Ci numai alţii cu-mprumut ne-au dat!" 
(“Suntem” - De Sabie și Neam)
Port în mine istoria acestui neam. Fiecare pas pe care îl fac în țara aceasta atunci când călătoresc, mă duce mai aproape de geneza mea. Da, eu m-am născut să călătoresc și am făcut din asta o meserie. Blogul meu de turism, intitulat sugestiv “Iată Lumea” este doar o parte din munca pe care am ales să o împărtășesc cu ceilalți. Așa am știut eu să scriu istoria. Așa vibrează în fiecare secundă sufletul meu, fie că este în vârf de munte, aproape de stele, fie că își scaldă tălpile în valuri agățate de glezne, la malul mării.
Fiecare colț de lume prin care treci are o poveste și fiecare poveste te îndeamnă să-ți găsești locul! Iată Lumea Mea! Tu știi care e casa ta?
(Poate nu toți sunt norocoși să le vorbească locurile prin care trec însă, cu toții avem o moștenire genetică înscrisă încă de la începuturi în ADN-ul nostru. Dacă ești curios să vezi din ce locuri vii, ce experiențe de viață te-au format, care îți sunt înaintașii, te poți înscrie la concursul “The DNA Journey”, unde poți câștiga un kit pentru testarea AND-ului și șansa de a vizita țările în care îți sunt rădăcinile)!
* Versurile fac parte din volumul personal, De Sabie și Neam, Editura Crepuscul, 2008.
* Sursa Foto: arhiva personală: romaniasphotos.blogspot.com.
* Articol scris pentru Spring Super Blog 2017!

Despre Ziarul toateBlogurile

ZtB preia, în funcție de categoria la care sunt înscrise blogurile în catalog, articolele bloggerilor membri ai portalului toateBlogurile.ro.

Pentru ca articolele tale să fie publicate aici în mod automat, trebuie să fii membru al portalului și să ai blogul înscris.

Articole recente

Top Bloggeri

Articole Promovate