Despre vicii și virtuți (2/3)

Dăm de pământ cu cel virtuos și-l recuperăm pe cel înnărăvit nu din convingere, ci din viclenie, din sentimentalism, din vinovată confuzie, din dezinteres, din pură bășcălie. De fapt, la noi viciul e totuna cu virtutea nu fiindcă cele două ar intra într-o sofisticată tensiune dialectică, ci fiindcă se face mișto de ambele. Românul nu crede și nici n-a crezut vreodată că năravul trebuie sancționat. Sancționăm doar acele vicii care contrazic propriile interese. Facem, la nevoie, valuri: “Vai, dar se poate așa ceva?! Unde vă sunt principiile?” Ne facem, la nevoie, că nu pricepem: “Da’ ce-a făcut așa grav? Cutare bea și el un păhărel. Cutare mai ciupește și el… Famelie mare…”