Spuneam relativ recent că pentru orice lucru există un termen
de valabilitate... traversez o perioadă a încheierilor. Multe
lucruri se sfârșesc acum în viața mea pentru a lăsa loc altora
noi... iar cum eu cred extrem de mult în evoluție și sunt o fire
destul de pozitivă, privesc cu foarte mult entuziasm la tot ce
urmează. Vibrația finalurilor acestora este atât de înaltă încât
sunt sigură că vor forma amintiri de nezdruncinat.
Astăzi am susținut ultimul examen: disertația. Știu că nu mă
voi opri aici... sunt sigură că voi muri specializându-mă, dar
chiar și așa, acesta a fost un examen cu o încărcătură emoțională
deosebită.
Ultimii doi ani pentru mine au însemnat mai mult decât toți
ceilalți dinainte. Am ales Universitatea Constantin
Brâncoveanu, am ales Management și Strategii în Resurse
Umane. Nimic nu a fost la voia întâmplării. Și sunt bucuroasă de
alegerea mea.
Poate nu am fost cea mai conștiincioasă, poate nu am avut cea
mai mare rată a prezenței, dar cu siguranță am câștigat extrem de
multe din această experiență. Am început masteratul cu intenția de
a învăța mai multe despre modul în care să gestionez oamenii într-o
organizație, cu toate că la acel moment lucram în vânzări. Câteva
luni de discuții cu profesorii și câteva lecturi studiate au avut
forța de a mă face să renunț la un job bine plătit și îmbucurător,
pentru a risca: pe principiul totul sau nimic. Și am câștigat
totul.
Am învățat în acest program masteral nu doar cum să gestionez
cea mai importantă resursă existentă: omul, ci și cum să controlez
cel mai dificil reprezentant al acesteia: propria persoană. Faptul
de a avea profesori calificați, dar totodată umani, înțelegători și
buni m-a ajutat mai mult decât lectura. Am înțeles valoarea unei
persoane. Am înțeles că dincolo de funcții și de statut... toți
suntem egali și toți avem idei pertinente. Am primit sprijin și
înțelegere. Am primit îndrumare și sfaturi. Sincer, acum privesc cu
tristețe la final, căci fiecare întâlnire cu echipa (atât colegi
cât și profesori) era pentru mine o șansă de recreere. Niciodată nu
am simțit școala ca pe un stres, așa cum poate o simt alți colegi
de breaslă.
Sunt mândră de alegerea mea. Sunt bucuroasă că nu am simțit
stresul sesiunilor, că nu am avut program care să îmi afecteze
programul de lucru, că nu mi-a fost îngrădită libertatea de a
învăța. Sau strict de a participa la un brainstorming general
(cursurile).
Mulțumesc din suflet tuturor profesorilor care au contribuit
la modelarea mea în acești doi ani. Simt că sunt cu mult mai bogată
(spiritual și intelectual) acum decât atunci. Iar o parte din
această reușită se datorează colectivului profesoral al
Universității Constantin Brâncoveanu.
Să fii cel mai bun nu înseamnă să fii un tocilar. Nu înseamnă
să dai daună ficatului în sesiune cu țigări și cafele... ca să poți
obține „Sfântul Cinci”. Să fii cel mai bun nu înseamnă nici măcar
să ai 10 trecut pe diplomă la final de ciclu. Acum am înțeles
lozinca: să fii cel mai bun înseamnă să te regăsești pe tine, să
îți descoperi ritmul și să știi să profiți de oportunitățile care
ți se oferă. Asta poți învăța la Brâncoveanu dacă te
interesează, într-adevăr! Poți învăța să devii cea mai bună
variantă a TA căci, până la urmă, lupta o dăm doar cu noi înșine,
iar adevărata noastră competiție de azi... suntem noi cei de
mâine!
Îmi va lipsi acest cadru... împărtășim multe amintiri
frumoase. Am râs mult, m-am relaxat mult și, nu în ultimul rând, am
învățat multe!
Mulțumesc pentru acest sfârșit frumos! Mulțumesc Universitatea
Constantin Brâncoveanu!