Astăzi am susținut ultimul examen: disertația. Știu că nu mă voi opri aici... sunt sigură că voi muri specializându-mă, dar chiar și așa, acesta a fost un examen cu o încărcătură emoțională deosebită.

Ultimii doi ani pentru mine au însemnat mai mult decât toți ceilalți dinainte. Am ales Universitatea Constantin Brâncoveanu, am ales Management și Strategii în Resurse Umane. Nimic nu a fost la voia întâmplării. Și sunt bucuroasă de alegerea mea.

Poate nu am fost cea mai conștiincioasă, poate nu am avut cea mai mare rată a prezenței, dar cu siguranță am câștigat extrem de multe din această experiență. Am început masteratul cu intenția de a învăța mai multe despre modul în care să gestionez oamenii într-o organizație, cu toate că la acel moment lucram în vânzări. Câteva luni de discuții cu profesorii și câteva lecturi studiate au avut forța de a mă face să renunț la un job bine plătit și îmbucurător, pentru a risca: pe principiul totul sau nimic. Și am câștigat totul.

Am învățat în acest program masteral nu doar cum să gestionez cea mai importantă resursă existentă: omul, ci și cum să controlez cel mai dificil reprezentant al acesteia: propria persoană. Faptul de a avea profesori calificați, dar totodată umani, înțelegători și buni m-a ajutat mai mult decât lectura. Am înțeles valoarea unei persoane. Am înțeles că dincolo de funcții și de statut... toți suntem egali și toți avem idei pertinente. Am primit sprijin și înțelegere. Am primit îndrumare și sfaturi. Sincer, acum privesc cu tristețe la final, căci fiecare întâlnire cu echipa (atât colegi cât și profesori) era pentru mine o șansă de recreere. Niciodată nu am simțit școala ca pe un stres, așa cum poate o simt alți colegi de breaslă.

Sunt mândră de alegerea mea. Sunt bucuroasă că nu am simțit stresul sesiunilor, că nu am avut program care să îmi afecteze programul de lucru, că nu mi-a fost îngrădită libertatea de a învăța. Sau strict de a participa la un brainstorming general (cursurile).

Mulțumesc din suflet tuturor profesorilor care au contribuit la modelarea mea în acești doi ani. Simt că sunt cu mult mai bogată (spiritual și intelectual) acum decât atunci. Iar o parte din această reușită se datorează colectivului profesoral al Universității Constantin Brâncoveanu.

Să fii cel mai bun nu înseamnă să fii un tocilar. Nu înseamnă să dai daună ficatului în sesiune cu țigări și cafele... ca să poți obține „Sfântul Cinci”. Să fii cel mai bun nu înseamnă nici măcar să ai 10 trecut pe diplomă la final de ciclu. Acum am înțeles lozinca: să fii cel mai bun înseamnă să te regăsești pe tine, să îți descoperi ritmul și să știi să profiți de oportunitățile care ți se oferă. Asta poți învăța la Brâncoveanu dacă te interesează, într-adevăr! Poți învăța să devii cea mai bună variantă a TA căci, până la urmă, lupta o dăm doar cu noi înșine, iar adevărata noastră competiție de azi... suntem noi cei de mâine!

Îmi va lipsi acest cadru... împărtășim multe amintiri frumoase. Am râs mult, m-am relaxat mult și, nu în ultimul rând, am învățat multe!

Mulțumesc pentru acest sfârșit frumos! Mulțumesc Universitatea Constantin Brâncoveanu!