“E vina altora” – scuza care ne ține pe loc de 30
de ani.
Ieri mi-am schimbat poza de profil. Fundal alb.
Text negru: „Și eu sunt autist.” Fără descriere. Fără
explicații.
Și totuși… a fost suficient să explodeze
mesageria:
„Îți distrugi imaginea!”
„Ești inconștient!”
„Ți-ai aruncat munca pe geam!”
Mulți au reacționat din reflex. Unii au râs. Alții
au blestemat.
Fiecare s-a grăbit să judece. Puțini au întrebat:
de ce?
Gestul meu a fost un protest. Tăcut. Într-o lume
care urlă.
O revoltă personală față de ce am devenit: o
societate care se rupe în bucăți, dar pretinde că evoluează.
Toți vrem schimbare. Dar fără efort.
Să vină altul: să ne spele păcatele, să ne facă
treaba, să ne vindece părinții, să ne educe copiii.
Noi doar să stăm pe margine și să comentăm.
E vina profesorului că elevul nu știe tabla
înmulțirii.
E vina doctorului că pacientul vine la spital când
e prea târziu.
E vina funcționarului că n-a acceptat cererea –
deși lipseau acte.
E vina antreprenorului că nu angajează – deși
candidatul n-a învățat nimic nou din liceu.
Eu?
Am fost voluntar – mi s-a spus că „am interese
ascunse”.
Am fost umilit de cel căruia i-am curățat curtea de
nămol.
Am fost hărțuit de omul căruia i-am găsit casă și
loc de muncă.
Am fost reclamat pentru donații făcute din banii
mei.
Am fost înjurat pentru binele făcut.
Unde ne-am pierdut busola?
Cum am ajuns să urâm exact mâna care încearcă să ne
ajute?
Poate pentru că e mai comod să ne credem
nevinovați.
Să trăim într-o bulă unde totul ni se cuvine.
Dar asta nu e maturitate. E infantilism colectiv.
Și doare să-l vezi peste tot.
România nu moare din lipsă de idei sau
resurse.
Moare, puțin câte puțin, sub povara
neasumării.
Nu sunt perfect. Dar mi-am făcut datoria. Și când
s-a văzut. Și când am fost scuipat.
Nu cer aplauze. Doar puțină luciditate.
Oare mai putem învăța, împreună, să nu ne
autodistrugem cu atâta sete?
Andrei Carabelea
NB / Text publicat de autor, pe contul de facebook, pe 18 mai, ziua alegerilor prezidenţiale, turul 2
