în dogoarea amiezii a fost azi loc
de un ceas în care picioarele m-au purtat
însetate către marginea râului,
acolo unde umbra sălciilor are aceeaşi culoare
cu a mea şi cu a gândurilor mele.
pe vremuri veneam aici la pescuit cu bunul,
chiar dacă eu nu aveam inima să prind râme,
iar el râdea domol atunci când eu,
încercând să merg pe apă,
certam valurile pentru că eram sigură
că dacă ar fi stat locului barem o clipă
mi-aş fi putut aşeza tălpile drept pe zvârcolirile lor,
dar ele nu stăteau.
„- de ce nu putem merge pe apă, bunicule?”, îl întrebam.
– pentru că şi noi suntem apă, draga moşului,
şi de-ar fi să călcăm pe valuri, carnea de pe noi s-ar topi,
cuprinsă de dorul cel dintâi
de dinainte de naştere.
de-aia doar Christos a putut merge pe apă
că în el toate dorurile s-au topit înainte de vreme…”
dogoreşte soarele şi azi ca şi-atunci.
şi tot ca azi dogorea şi în ziua când bunul a plecat,
înveşmântat în somnul de duminică.
babele ziceau că a murit.
eu ştiam sigur că s-a dus
să meargă pe ape.

© Liliana Negoi 2017