în dogoarea amiezii a fost azi loc de un ceas în care picioarele m-au purtat însetate către marginea râului, acolo unde umbra sălciilor are aceeaşi culoare cu a mea şi cu a gândurilor mele. pe vremuri veneam aici la pescuit cu bunul, chiar dacă eu nu aveam inima să prind râme, iar el râdea domol atunci când eu, încercând să merg pe apă, certam valurile pentru că eram sigură că dacă ar fi stat locului barem o clipă mi-aş fi putut aşeza tălpile drept pe zvârcolirile lor, dar ele nu stăteau. „- de ce nu putem merge pe apă, bunicule?”, îl întrebam. – pentru că şi noi suntem apă, draga moşului, şi de-ar fi să călcăm pe valuri, carnea de pe noi s-ar topi, cuprinsă de dorul cel dintâi de dinainte de naştere.