„Te iubesc” s-a cam tocit,
a chelit și a știrbit,
pare tare folosit,
deșirat și dezgolit,
fără sens și obosit…
Trebuie înlocuit!

Caut cuvânt potrivit:
blând, rotund și șlefuit,
diamant neprețuit,
cântec neasemuit,
să îl depăn nesfârșit,
să aline unduit,
să te miște negreșit,
să incite ascuțit,
să promită infinit…

Vorbele le-am frunzărit,
sufetul l-am răvășit,
gândurile-am amorțit,
trupul mi l-am domolit,
simțurile mi-am trezit
și-am stat așa la pândit,
nemișcat și liniștit…
Uite, vezi?, m-am cumințit
ca marea în asfințit,
ca nisipul mărunțit,
descompus și risipit,
ca cerul nemărginit,
prezență de neclintit,
ca aerul răspândit,
cu tot locul împletit.
Și ascult tot ce-i rostit
și ce încă n-a venit,
cu-o sete de neoprit
să percep ce s-a ivit,
să întâmpin ce-a rodit
și să gust ce-a pârguit,
fărâmă de infinit,
gură din mărul râvnit,
omenesc păcătuit
imposibil să-l evit,
clocot de nestăpânit
din nimic redefinit
și crescut până-n zenit…

„Te iubesc” a răsărit.
Altceva nu am găsit.
Tot aici am nimerit:
în cuvântul gălbejit,
redundant și fâsâit,
mii și mii de ori rostit
pân’ la cer și infinit…
Te iubesc! M-ai auzit?!