În lumea vitezei, a digitalizării și a multitaskingului ne confruntăm din ce în ce mai des cu tulburări de concentrare și atenție. Adulții, dar mai ales noile generații de tineri se prezintă frecvent la medic aducând în discuție suspiciunea de ADHD (tulburarea cu deficit de atenție și hiperactivitate). Peste tot în lume, în ultimii 30-40 de ani, rata de diagnosticare a crescut exponențial (cum s-a întâmplat, de altfel și cu rata de diagnostic a autismului), în unele state americane 20% dintre copii ajungând să primească acest diagnostic. Spune asta ceva despre generațiile contemporane, despre felul în care arată societatea noastră și impactul pe care îl are asupra copiilor? Spune ceva despre ascensiunea filtrelor de medicalizare a experiențelor umane și a industriei farmaceutice, menite să conceptualizeze și să rezolve orice problemă? Spune ceva despre o tulburare care pur și simplu a fost mult timp neglijată și abia în ultimele decade este discutată?

În volumul „Minți împrăștiate„ tradus acum câțiva ani și în limba română, Gabor Mate sugera că pretinsa epidemie de ADHD, dincolo de vulnerabilitatea genetică (existentă și studiată, măcar parțial) e rezultatul felului disfuncțional în care ne creștem copiii în contextul actual. Mai précis, Gabor Mate vorbea despre sintonizarea deficitară, adică lipsa de conexiune și reglaj emoțional esențial în prima copilărie care impactează sistemele de atenție și recompensă ale celor mici, cu consecințe pe termen lung. Tocmai de aceea, medicul canadian propunea, la fel ca în alte volume traduse ulterior în limba română, o reconsiderare și o abordare mai atentă a relațiilor familiale, de la vârstele cele mai precoce.

Așadar, dacă Gabor Mate punea mai mult accent pe interacțiunile sociale pentru a explica creșterea incidenței ADHD, psihiatrul suedez Anders Hansen se orientează pe un răspuns mai cuprinzător, inspirat de teze evoluționiste, în volumul „Avantajul ADHD. De ce creierul tău diferit este superputerea ta”, tradus în limba română la Editura Publica. Conform lui Hansen, am putea privi ADHD-ul într-o perspectivă mai largă, nu doar ca un diagnostic izolat, ci mai degrabă ca un set de trăsături așezate pe un spectru, trăsături care originează și țin de un anumit tip de funcționalitate cerebrală. Mai simplu spus, Hansen sugerează că avem parte de o lume neuro diversă, în care cei cu trăsături de tip ADHD au un creier care funcționează puțin diferit, dar nu pentru că ar fi deviant/dereglat, ci pentru că pur și simplu acest model a fost util pentru strămoșii noștri.

Filtrele medicale contemporane scot în evidență dezavantajele acestor creiere: cei cu ADHD au dificultăți de concentrare, sunt ușor de distras, au dificultăți în a asculta și a parcurge instrucțiuni, în a se organiza, în a-și aștepta rândul la coadă, sunt constant în mișcare și nerăbdători. Pe de altă parte, așa cum ne amintește Hansen, aceste persoane se pot evidenția și ca energice, curioase, cu o capacitate de hiperconcentrare în anumite contexte, cu o curiozitate, flexibilitate și un spirit antreprenorial de invidiat. Iar aceste lucruri nu sunt neapărat întâmplătoare și țin, măcar într-o oarecare măsură, de răspunsurile chimice ale acestor creiere, așezate în sute de mii de ani de evoluție.

Fără să generalizeze sau să opereze reducționisme facile (de altfel, Anders Hansen ne oferă avertismente la fiecare pagină, legate de limitele și caracterul parțial al ipotezelor pe care le propune), psihiatrul suedez încearcă totuși să lărgească perspectiva asupra ADHD-ului. Aducând în discuție anumite particularități genetice și de fiziologie cerebrală, Hansen ne fundamentează originea trăsăturilor pe care le integrăm în eticheta ADHD în cele mai vechi timpuri. Trăsăturile ADHD ar putea fi, măcar într-o oarecare măsură, trăsăturile care au asigurat succesul speciei în perioada vânătorilor-culegătorilor.

Vânătoarea cere mobilitate și capacitate de reacție rapidă, cere atenție împrăștiată în a detecta pericolul sau prada în orice moment (orice mișcare de frunze, orice adiere de vânt, orice sunet pot fi importante), înainte de a te hipercocentra, odată ce prada a fost sesizată. Vânătoarea cere deplasări și asumări de riscuri, cere într-o oarecare măsură un tip de curiozitate, o dorință de a vedea ce se află dincolo de o anume pădure sau un anume munte. Toate acestea sunt mai degrabă posibile atunci când creierul funcționează în anumiți parametri, pe care îi regăsim la persoanele diagnosticate astăzi cu ADHD: un sistem de recompense particular, guvernat de neurotransmițătorul dopamină.

La cei cu trăsături ADHD, care ar putea avea și particularități ale receptorilor dopaminici (în special o variantă a genei DRD 4 responsabil parțial cu comportamentul de căutare a noutății), sistemul de recompense se activează insuficient în fața multor experiențe și dă senzația că oamenii se plictisesc rapid și că dezvoltă dificultăți de concentrare (pentru că mintea pur și simplu nu găsește o recompensă parțială într-o activitate pentru a menține concentrarea). Acest aparent dezavantaj facilitează însă avantajul vânătorului în expectativă: rămâne capabil să scaneze constant împrejurimile și stimuli asociați. Pe de altă parte, acest sistem de recompensă, mai leneș, odată activat mobilizează toate resursele și se scufundă în experiența dedicată (la fel cum vânătorii, odată ce au localizat prada erau capabili să o urmărească neobosit). De asemenea, în cazul spectrului ADHD ar putea exista anumite particularități în ceea ce privește funcționalitatea talamusului (o componentă a creierului care triază semnalele pe care le primim de la toate simțurile): filtrul lor în acest sens este mai redus, astfel încât creierul celor cu ADHD e mai permeabil la o mulțime de informații simultan. Sunt doar câteva dintre explicațiile pe care le oferă Hansen în volumu „Avantajul ADHD. De ce creierul tău diferit este superputerea ta”.

Aceste particularități cerebrale și genetice fac ca persoanele cu trăsături de tip ADHD să fie mai greu adaptabile unor medii statice, rutinate, constant previzibile, de unde și dificultățile de adaptabilitate pe care manualele de diagnostic le scot în evidență. Însă, așa cum sugerează Hansen în capitole explorate separat, aceste persoane, în mediile potrivite pot prezenta abilități deosebite: creativitate mai mare (cel puțin în faza de brainstorming spontan, tocmai pentru că rulează o cantitate de informații mai mare), un nivel crescut de energie, perseverență și capacitate de a urmări un obiectiv neobosit (atunci când e suficient de stimulativ) și mai ales, capacitate decizională rapidă și capacitate de asumare a riscurilor. Poate neîntâmplător, Hansen discută despre cele mai potrivite profesii pentru trăsăturile ADHD pe care le regăsim în zona de afaceri și antreprenoriat. Atunci când se confruntă cu provocări constante, când mizele sunt mari, când pot să își stabilească singuri obiectivele, când volumul de muncă e imens și variat, persoanele cu trăsături de tip ADHD pot oferi performanțe remarcabile. Așa cum aminteam, asta nu exclude relevanța diagnosticelor și a tratamentelor medicamentoase (pentru că, chiar și privite spectral, aceste trăsături pot impacta mai mult sau mai puțin adaptabilitatea persoanelor), însă Hansen încearcă să lumineze cealaltă față a monedei pe care mulți o consideră patologică și atât.

Pornind de la un model evolutionist compatibilizat cu cercetările genetice și fiziologice actuale, Anders Hansen oferă și recomandări generale (în ceea ce privește dimensiunea profesională și educațională) și pledează pentru o perspectivă non-patologizantă, ci mai degrabă inclusiv-adaptativă pentru un fenomen care cu siguranță că va oferi provocări numeroase în anii care vor urma.