Lavinia Pârvu- Ziua în care mi-am pierdut
numele
Dis de dimineață mi-am întins niște sentimente pe o
felie de pâine proaspătă. Și cu cât mâncam mai mult din felia
matinală, mă gândeam la puterea misterioasă a propriei hemoglobine.
Cum reușește ea să mă poarte pe cele mai periculoase și necunoscute
culmi. Cum îmi pune ea piedici în a fi contemporană cu propriile
experiențe. Cum îmi comandă ea arcadele mele inginerești și îmi
îngrădește libertatea de exprimare.
Deși eram singură în încăpere, cafeaua tot am
turnat-o în 2 cești. Zăpăceală maximă! Sunt doar un subiect al unui
acces perpetuu de neatenție. Am uitat că ai plecat. Sau eu am fost
cea care a plecat?! Nici nu mai știu care e realitatea. Mai bine aș
schimba ceașca asta de cafea pe un pahar de vin al coincidenței
plăcute. O coincidență roșie seacă. Poate așa aș reuși să nu mai
fiu prizoniera proastelor și neinspiratelor mele alegeri. Alegeri
care poate în trecut m-au scăpat de la moarte, dar care mă țin acum
departe de viață. Respir ușurată că măcar zidurile știu că ne-am
iubit. Ne-am iubit fierbinte.
Deși e dimineață (tot aceeași dimineață), eu sunt
doar la capătul unei nopți albe. Capăt la care eu mă regăsesc
împovărată, nu de neodihna trupului, ci de interogațiile care m-au
asaltat toată noaptea.
N-ar trebui să scriu despre mine. Sunt atât de
convinsă de asta, încât de fiecare dată când o fac (chiar și acum),
primul meu gând e să mă atac brutal, deși mă admir în același timp.
Sunt o combinație chiar reușită de contradicții.
Am devenit reversul propriului meu infern. Mai bine
refuzam împrumutul vieții, ca să nu fie acum sau mai târziu nevoie
să plătesc datoria morții.
Când îmi voi putea spune povestea oricui fără să
plâng, înseamnă că sunt pe calea cea buna către
vindecare.
