Cu totii avem nevoie de intimitate. Este o dorinta innascuta, indispensabila supravietuirii. Cercetarile indica faptul ca ea promoveaza bunastarea. Oamenii capabili sa dezvolte relatii de intimitate sunt mai putin predispusi manifestarii unor simptome psihologice, au o rata de mortalitate mai mica, mai putine accidente si prezinta un risc mai mic de imbolnavire decat cei care nu au astfel de relatii. Cu toate acestea, nu toti oamenii reusesc sa se bucure de relatii emotionale intime. Atat de des intalnite sunt, in cabinetele clinicienilor, problemele legate de aspectele intime ale relatiilor, incat acestia le considera universale.
Intimitatea poate fi descrisa ca fiind “procesul prin care o diada incearca – in termeni de gandire, afect si comportament – sa atinga o comunicare completa la toate nivelurile”. Intimitatea, dupa cum stim si este evident, se manifesta in diferite tipuri de relatii – intre prieteni, iubiti, membri ai familiei. Chiar si asa, insa, pentru a putea vorbi despre intimitate, este necesara o anumita intensitate a sentimentelor de placere ori de dragoste intre membrii diadei.

Avem de-a face cu un proces atat interpersonal, cat si intrapsihic. Pentru ca o persoana sa poata atinge un nivel intim al legaturii sale cu alte persoane, este necesar sa-si fi rezolvat unele conflicte intrapsihice legate de propria sa dezvoltare.

Referindu-ne la perioada pre-oedipiana in care mama ii ofera copilului un mediu de viata “continator”, protejandu-l de lumea din afara, putem spune ca cea mai timpurie forma de intimitate, dupa nastere, se dezvolta intre mama si copil prin atingere, supt, continere si ras/bunadispozitie. In situatia in care suportul matern se dovedeste a fi “suficient de bun”, putem considera ca baza dezvoltarii emotionale ulterioare, precum si cea a capacitatii de intimitate a fost stabilita.

Perioada simbiotica in timpul careia copilul experimenteaza fuziunea cu mama sa este prima si cea mai importanta faza de dezvoltare in stabilirea relatiilor de obiect. Dorinta de intoarcere la acea stare de bine “de a fi unul singur” este universala si eterna. Prin urmare, dorinta de intimitate isi are originea in acest stadiu de dezvoltare si poate fi inteleasa ca o dorinta de a reveni la aceasta stare timpurie, cu scopul de a anula separarea primordiala de mama.

Procesul de separare-individuare, cuprinzand stabilirea unor limite sigure intre sine si celalalt obiect si formarea unui sine separat si a unei identitati, reprezinta de asemenea o importanta preachizitie a capacitatii de intimitate. Acest proces atat de important, la fel ca si etapa simbiotica sanatoasa, ii ofera individului ceea ce Winnicott numea capacitatea de a fi singur – un concept altminteri paradoxal, caci fara ea individul nu poate fi cu adevarat intim cu altcineva. Aceasta capacitate nu se dezvolta decat daca mama este o figura sigura, nonintruziva si vine in intampinarea nevoilor emotionale ale copilului in timpul acestei perioade dificile. Drept urmare, copilul internalizeaza imaginea hranitoare si devine apt sa se linisteasca, sa se hraneasca si sa se simta bine cu el insusi. Fara aceasta capacitate, relatiile intime de mai tarziu vor fi contaminate de teama coplesitoare de a nu fi devorat si abandonat.

Teama de fuziune si pierderea celuilalt

Intimitatea nu pare posibila fara fuziune, intrucat cere o expunere a sinelui sau o transparenta a sinelui, rezultand o intersectare a limitelor eului cu ale celuilalt. Acest lucru presupune permeabilitatea limitelor eului, abilitatea de a tolera momente de pierdere a sinelui si senzatii ce estompeaza distinctia dintre sine si ceilalti. In mod particular, pentru cei care nu au experimentat in mod adecvat separarea, individuarea din uniunea simbiotica si nici nu au achizitionat in anumite grade constanta obiectului, intimitatea este extrem de amenintatoare. Dorinta firesca pentru sentimentul sigur al fuziunii poate deveni astfel o sursa a celei mai intense anxietati. In asemenea cazuri, posibilitatea pierderii limitelor sinelui in momentul initierii unei relatii intime cu un celalalt reprezinta un pericol psihic. Ca urmare a fricii de acaparare, asemenea persoane se retrag din relatiile intime, de teama de a nu fi “sufocat”, “posedat”, “legat” “inchis”, “inghitit” , “dominat”, “absorbit”, in cazul in care ar exista “riscul” unei relatii mai apropiate. Astfel de indivizi, cu astfel de frici, sunt adesea rezervati in a intra in relatii intime, nedorind sa se arate vulnerabili in fata unei posibile respingeri. Intrucat nu au achizitionat niciodata o imagine de sine pozitiva si nici un simt al valorii si importantei in fata altora, ei se tem de implicarea emotionala, anticipand faptul ca cealalta persoana isi va pierde curand interesul, va obosi si eventual chiar ii va abandona.

In general, cautam sa devenim intimi cu persoanele fata de care simtim atractie ori incercam sa devenim atrasi de persoane pe care le simtim intime, iar acest lucru face ca anxietatile sexuale sa se manifeste frecvent.

Freud considera ca un rol semnificativ il are complexul Oedip ce se manifesta intre varsta de 3 si 5 ani. Dorintele erotice manifestate fata de parintele de sex opus rivalizeaza cu dorintele inconstiente de anihilare a parintelui de acelasi sex, carora li se adauga frica de castrare generata de pedeapsa ce ar putea urma acestor dorinte. Aceste sentimente ce decurg din complexul Oedip creeaza adesea bariere in calea intimitatii. Cum, de obicei, ne alegem partenerul intim intr-un fel ce provoaca asocieri cu obiectele originale din trecut, iar o relatie intima adesea trezeste in noi fantezii sexuale constiente sau inconstiente, intimitatea poate deveni echivalenta uniunii cu obiectele oedipiene dorite. Fenomenul este destul de comun in casatorie – partenerul este experimentat ca parintele de sex opus, iar acest lucru afecteaza de multe ori functia sexuala. Aceeasi dinamica se poate produce in relatii intime nonsexuale, rezultand in acest caz o distantare schizoida fata de celalalt.

Multi psihanalisti sunt de acord ca problemele intimitatii pot fi studiate, intelese si tratate in cadrul relatiei psihanalitice. Asa cum descriu deseori pacientii, sentimentul de intimitate fata de analist apare la un moment dat sau... nu intarzie sa apara. Este un lucru firesc - altminteri insasi relatia analitica devine subiect de studiu.

Intimitatea in context analitic nu presupune focusarea doar pe aspectele pozitive ale relatiei. Ura, furia, invidia distructiva trebuie luate in considerare si puse in discutie la fel ca si dragostea, toate facand parte dintr-o relatie fireasca. Pacientul trebuie incurajat sa vorbeasca despre ele, astfel incat dezvoltarea intimitatii in relatie sa fie posibila. Winnicott spunea ca dragostea, in forma sa cea mai primitiva, contine cruzime si distrugere. Recunoasterea acestor sentimente de catre pacient este absolut necesara astfel incat acesta sa fie ajutat sa-si integreze lumea obiectelor interne.