Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea
ei.
Absolut toate opiniile creştine, şi majoritare cele
istorice, arată un Constantin cel Mare ca un personaj extrem de
religios, pios, un bun creştin. Unii înaintează ideea creştinării
sale timpurii, alţii în timpul vieţii. Constantin cel Mare se
creştinează în ajunul morţii sale, şi nicidecum în timpul
vieţii.
Pentru Constantin cel Mare creştinismul este un mijloc
de legitimare. Folosit iniţial în victoria cu Maxentius,
labarum-ul, ca semn al apartenenţei la creştinism, este folosit
intens în victoria contra lui Licinius. Însă
legitimarea prin creştinism nu îl face
creştin.
Mai mult decât atât, Constantin cel Mare permite
existenţa tuturor celorlalte religii, din care creştinismul nu este
conducător, sau superior, însă i se permite o vizualizare mai mare.
Pentru creştinism se acceptă orice formă de manifestaţie,
neîngrădindu-le pe celelalte. Ofensiva împotriva
religiilor necreştine, „păgâne”, nu este pornită sau susţinută de
către împărat, însă acceptată tacit, aproape fiind şantajat de
legitimitatea primită.
Constantin cel Mare va folosi intensiv toate simbolurile
vechi romane, inclusiv cele religioase. El este în continuare
Pontifex Maximus, şi îşi va folosi prerogativele în mod
direct şi eficient. Sol Invictus este o religie acceptată şi
folosită la cel mai înalt nivel. În acelaşi timp va încerca, şi în
parte va reuşi, să introducă toate sărbătorile religioase
necreştine în noua religie, din ce în ce mai dominantă.
Momentul în care se stabileşte data naşterii lui Iisus
Hristos în data de 25 decembrie, întreaga poveste născută, este
semnificativ. Zeul Mithra, reprezentativ pentru
lumea romană, de origine estică şi persană, al cărui cult este
extrem de bine dezvoltat în stat, este un zeu născut pe 25
decembrie, într-o iesle săracă, iar primii care i s-au închinat au
fost păstorii. La fel este semnificativă şi închinarea la ieslea
noului născut a celor trei magi, reprezentând cele trei religii
dominante în epocă: cel persan – Mithra şi zoroastrismul, cel arab
– reprezentând religiile elenistice, şi cel african – întregul
sistem religios al egiptenilor. În acest fel toate religiile
existente în statul roman se închină şi acceptă naşterea unei noi
religii, cea creştină. Sincretismul creştinismului va începe odată
cu Constantin cel Mare şi se va finaliza în momentul în care toate
sărbătorile necreştine vor fi introduse efectiv în
creştinism.
Acest proces de uniformizare a creştinismului este
început de împărat cu un singur scop. Prin legitimarea sa şi
consolidarea statului, neîncrederea ce a provocat criza dispare.
Însă o nouă criză este pe care a se naşte. Creştinismul este
dezbinat, fără să aibă nici cea mai mică stabilitate. Împărţiţi pe
ideologii, pe apartenenţă socială şi/sau locală, creştinii se află
într-un continuu conflict, atât în interior, cât şi în exterior.
Lipsa de înţelegere, intoleranţa, fac din creştini şi creştinism un
vacarm de nedescris, lipsit de posibilitatea de modelare şi
supunere. În loc să creeze stabilitate, creştinii
creează dezordine socială şi, inevitabil
politică.
Reîntoarcerea la perioada în care creştinii au fost
persecutaţi este inacceptabilă. Pe de-o parte s-a dovedit
ineficienţa persecuţiilor, pe de altă parte nu îşi putea distruge
propria legitimitate. Aşa încât singura soluţie este uniformizarea
religiei şi înlăturarea elementelor centrifuge.
Sub înaltul său patronaj datorat funcţiei de Pontifex
Maximus, se desfăşoară la Nicaeaprimul sinod ecumenic. Nu
intrăm în amănuntele religioase, de ordin canonic, şi prezentăm
principala controversă rezolvată de sinod – controversa
ariană. Puternic dezvoltată, cu rădăcini în
creştinismul gnostic, controversa născută de Arius provoacă
frisoane conducerii bisericii. La fel nu intrăm în amănuntele
disputei religioase, interesându-ne doar rezultatul
sinodului.
La sinod participă un număr uriaş de reprezentanţi,
aproximativ 1800, din care doar aproape 200 sunt semnatari.
Hotărârile lor modelează biserica creştină până în ziua de azi,
definitiv pentru ortodoxie, cu modificări şi adăugiri pentru toţi
ceilalţi creştini.
Două hotărâri sunt importante. Prima este
condamnarea ereziei lui Arius,
excomunicat şi trimis rapid de împărat în exil. A doua este
apariţia Crezului , elementul primordial
de credinţă.
Pentru Constantin cel Mare scopul sinodului a fost
atins. Pentru prima dată întreaga credinţă este unitară, iar toate
bisericile acceptă un punct de vedere unitar. Însă punctul de
vedere ales de biserică va produce cataclismul.
Iniţial împăratul, deşi observă problema, nu poate
acţiona în mod direct. Îl acceptă, dar va acţiona pe mai departe,
cu toate mijloacele necesare, pentru înăbuşirea bisericii născute
în urma sinodului de la Nicaea. Care este pericolul produs de
biserică?
Tatăl este numit Dominus et
Deus.
Prin această denumire, împăratul îşi pierde
principala prerogativă a sa.Nemaifiind nici Stăpân,
nici Zeu, împăratul devine egalul tuturor celorlalţi,
însă deasupra sa se aşează slujitorul lui
Iisus,indiferent de locul unde se află, la Roma,
Constantinopole, Alexandria sau Antiohia. În termeni moderni se
poate spune că se modifică Constituţia, transformând-o din imperiu
absolutist în imperiu constituţional.
Neputând nici modifica termenii Crezului, nici repudia
pe participanţi, împăratul acţionează încet, prudent, dar hotărât.
La scurt timp după Sinod, îl înlocuieşte pe Patriarhul Alexandriei,
Athanasius, principalul adversar al lui Arius. Se va folosi de
Eusebiu de Nicomedia, principalul confident. Vor urma 17 ani de
exil. Finalmente toţi cei care au făcut parte din Sinod vor fi
înlăturaţi. Însuşi Arius se întoarce doi ani mai târziu,
sistemul religios arian devenind astfel singurul cel
legal.
Începe o nouă serie de persecuţie, împotriva
nicenienilor. Persecuţia se va dovedi puternică, incapabilă să
distrugă sistemul nicenian, însă generatoarea unui conflict ce va
duce, finalmente, la distrugerea statului
roman.
Cu câteva zile înainte să moară Constantin cel
Mare îi cere principalului confident, Eusebiu din Nicomedia, să îl
creştineze. Aşa încât în ziua morţii, Constantin cel Mare este
creştin arian desăvârşit.
