A venit si randul muntilor Parang sa fie batuti de picioarele noastre, in cautarea celor mai mari inaltimi din Romania: Parangul Mare (2519m). Am analizat indelung traseele spre acest varf si nu ne puteam decide intre doua: unul cu plecare din Petrosani si celalalt cu plecare de pe Transalpina.

Am ales, in cele din urma, sa urcam pana la statiunea Ranca, unde ne-am si cazat, iar de acolo sa mergem pe Transalpina de dimineata si sa pornim pe traseu. Seara dinainte, am petrecut-o povestind, planificand si mai ales urmarind stele cazatoare. Era o seara frumoasa de august, in perioada apogeului ploii de meteoriti ce vin din constelatia Perseu. Eu nu prea am avut noroc sa vad stele cazatoare, insa s-a facut un pact sa ne uitam dupa stele pana reusim sa vedem toti, in acelasi timp, o stea cazatoare. Norocul mi-a suras.

A doua zi am pornit de dimineata. Se anunta o vreme destul de rece. In timp ce in Bucuresti se anuntau peste 40 grade in termometru, in munti se anuntau maxim 10 grade. Ne-am pregatit cu haine potrivite. Am parcat masina dupa pasul Urdele, dupa prima coborare de acolo si am pornit voiniceste. Voiniceste am mers cateva sute de metri, deoarece urcusul a venit repede si destul de solicitant, asa ca am setat ritmul molcom de urcare, pentru a nu-mi pierde rasuflarea. Mare a fost satisfactia sa ajungem pe primul varf, varful Lezer. Acolo sus, se vedea o frumoasa panorama asupra pasului Urdele si a soselei Transalpina ce serpuieste, in coborarea din acest pas. In partea opusa se intindea o mare de munti, cu multe varfuri mai apropiate si mai departate, iar noi, ca de obicei, ne-am dat cu presupusul care este destinatia finala. Nici nu stiu cine a avut dreptate, e posibil sa fi avut eu dreptate. Ma uitam in zari, fara sa stiu nici macar un varf din cele pe care le vedeam, insa, avand siguranta, ca la intoarcere, acestea nu imi vor mai fi necunoscute.

Mergem mai departe.. traseul continua cu o coborare de pe varful Lezer si un urcus, din nou destul de solicitant si lung, pe langa varful Mohorul, urmand curba de nivel. Pe acest varf s-a aventurat unul din partenerii de drum, cel mai plin de energie, dar si cu mai putini ani la bord. Restul, ne-am multumit sa urmam traseul, sa ne oblojim genunchii, care deja incepusera sa dea semne ingrijoratoare de oboseala. Cararea pe care trebuia sa mergem se vedea serpuind in fata noastra pana la poalele versantului si continua pe celalalt versant, mai lina de asta data. Mersul pe aici era ca o plimbare in parc, doar ca, mult mai placut decat printre aleile betonate. La un moment dat, din traseul nostru se desprinde un alt traseu, ce duce catre lacul Calcescu. Acesta este un lac glaciar de a carui frumusete mai auzisem, insa nu acesta era scopul calatoriei, asa ca nu ne-am abatut din drum. Cu siguranta vom reveni aici, altadata, si vom merge sa il vedem de aproape. Ne continuam drumul, intrebandu-ne, din cand in cand, pe unde suntem. Traseul ales serpuia printre multe varfuri montane, o intreaga salba de varfuri de peste 2200m. Am inceput cu varful Mohorul (2337m), varful Plescoaia (2250m), Vf. Setea Mare (2365m), Vf. Setea Mica (2278m), Vf. Coasta lui Rus (2301m), Vf. Lesu (2375m), vf. Paclesa (2345m), vf. Gruiu (2345m). Ce mai visam sa merg pe aceste varfuri, dar de fapt nu am facut decat sa trec pe langa si sa imi conserv energia pentru destinatia finala.

Treaseul continua placut, uneori mai abrupt, alteori mai lin. Ne-am oprit sa luam o gustare in Saua Piatra Taiata. De aici se vedea in toata frumusetea lui Lacul Zanoaga Mare, iar mai departe, ascuns printre jnepeni, jumatate din Lacul Calcescu. Vremea, desi racoroasa, tinea cu noi. Mai batea vantul din cand in cand, insa in general era placut. Se spune ca muntii Parang sunt o combinatie placuta intre Fagaras si Retezat, ceva normal dat fiind ca este situat intre cele doua formatiuni. In acesti munti se impletesc in mod placut vai adanci care ascund lacuri glaciare, cu grohotisuri si culmi domoale care se intind lenese sub soarele bland de vara.

Traseul este lung, trecem incet, incet pe langa varfurile enumerate mai sus, tot cautand cu privirea destinatia. Ne mai opream din cand in cand, sa ne uitam pe harta pentru a vedea unde suntem, pentru a putea sa ne dozam energia pana la destinatia finala, destinatie care era vizibila de ceva vreme, insa pana acolo, mai erau cateva culmi de urcat si vai de coborat. Traseul era marginit, din cand in cand, de vai adanci, iar acolo jos se intindeau lacuri de un verde smarald, avand malurile din pietre rosiatice. Cel mai mare din aceste lacuri, este Lacul Rosiile, dar tot acolo se mai vedeau Lacul Lung si frumosul Lac Mandra, ce statea linistit in umbra falnicului Varf Parangul Mare. Urmeaza inca un urcus, o vale si apoi ultima urcare. Rezistasem pana aici doar datorita experientei acumulate pana acum. Oboseala isi facea loc cu fiecare pas, dar imi spuneam ca asta este doar o stare temporara. Ma imbatam cu gandul la satisfactia pe care o voi avea cand voi ajunge sus.

Ultimul urcus m-a pus serios la incercare, insa nu m-am gandit nici o clipa sa renunt. La un moment dat, m-am oprit din urcat pentru a-mi trage respiratia si, de undeva de sus, a venit incurajarea: "hai ca poti".... stiam ca pot, insa mai aveam nevoie de un plaman ca sa fac fata necesarului de aer. Ajung la capatul urcusului, insa varful nu era acolo. Nu mai era mult, insa tot nu se arata. Am grabit si mai mult pasul, pentru a ajunge mai repede. Aici, am simtit la un moment dat, cu adevarat ca nu mai am aer... am incetinit, dar nu am abandonat. Am ajuns acolo sus in cateva minute... nu mai era alt grup acolo, asa ca am savurat, singura, momentul de victorie, pana la venirea celorlalti. Sa nu ma intelegeti gresit, nu am ajuns eu prima din grup acolo...

Am zabovit o perioada pe varf. Am facut poze, am mancat, am admirat intreaga priveliste si... am facut conversatie cu alt grup de calatori, care au ajuns mai tarziu pe varf. Ei incepusera traseul din cealalta directie: Petrosani; plecasera mai tarziu decat noi si ajunsesera cu cateva minute dupa noi... asta ne-a dat de gandit, in ceea ce priveste alegerea traseului. Noi ne-am temut mereu ca acel traseu este mai dificil, asta pentru ca de jos da la baza partiei de ski pana in partea sa superioaram era un urcus accentuat, cu o diferenta de nivel de aproape 800m...nu stiam ca se putea ajunge cu masina pana in zona superioara partiei de ski, iar de aici traseul era comparabil cu ce am facut noi, poate un pic mai scurt. E bine de tinut minte pentru tura urmatoare... chiar as vrea sa incerc si traseul dinspre Petrosani.

Intoarcerea, conform obiceiului, trebuia sa fie usoara, insa cum traseul a fost presarat cu multe urcusuri si coborasuri, asa a fost si la intoarcere. Energia era din ce in ce mai scazuta. In plus, undeva departe, spre Obarsia Lotrului, se auzeau tunete... asta ne-a fortat sa grabim mersul pentru a evita o furtuna in varf de munte... o experienta de acest gen a fost destul pentru toti. Intoarcerea a fost un mars fortat in prima parte. La un moment dat, aproape de Saua Piatra Taiata, pe urcusul spre ea, am simtit fizic ca nu mai am energie, asa ca m-am prabusit in iarba, sa ma odihnesc si am cautat, cu o mare graba, ciocolata din rucsac, pentru a-mi reface fortele. Mi-am revenit destul de bine, pentru ca nu am mai avut probleme pana la finalul traseului. Spre seara, norii de care fugisem se indepartasera, asa ca am redus ritmul si aproape ne-am plimbat pana la masina. Pana se intuneca aveam timp destul... eram degajati si linistiti, de plecat spre Bucuresti aveam sa plecam a doua zi, asa ca finalul traseului a fost o plimbare chinuitoare, cam lunga, dar povestind nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. La cabana am ajuns aproape tarandu-ne, insa ne-am obisnuit deja cu aceasta stare... important este ca a doua zi nu mai sufeream de dureri de picioare decat jumatate de zi, pana se reobisnuiau articulatiile cu viata obisnuita.
Pe traseu am pornit la ora 7 dimineata si ne-am intors dupa 11 ore. Total distanta parcursa 26.9 km.

Traseul de creasta este bine semnalat cu dunga rosie.
Abia astept vremea buna sa ma intorc, din nou, pe aceste meleaguri! E frumos sa fii turist in Romania!