Andreï Makine a părăsit Uniunea Sovietică în 1987 și a cerut azil politic în Franța, unde s-a stabilit definitiv. După o serie de eforturi de a afirmare literară în lumea europeană, Makine va deveni cunoscut prin apariția „Testamentului francez”, câștigător a numeroase premii, printre care și Premiul Goncourt în 1995. Andrei Makine este un autor îndrăgit și în România, lucrările sale fiind traduse și publicate la noi în țară atât de Editura Polirom, cât și de Editura Humanitas. Romanul cel mai recent publicat în limba română la Editura Polirom este Calendarul unei vechi iubiri, ales de cititori pentru discuții în cadrul Clubului de Lectură Bibliofeel de la Librăria Libris Șt.O.Iosif din Brașov.

Narațiunea lui Makine, aparent centrată în jurul unui amor de tinerețe, este de fapt o declarație de dragoste față de un trecut paradisiac (o rană care probabil l-a marcat și pe autor, odată cu părăsirea locurilor natale), o critică umanistă a cataclismelor istorice și polarizării sociale din secolul al XX-lea și o meditație asupra trecerii timpului. Toate acestea sunt comprimate într-o poveste întinsă pe mai bine de 50 de ani, cuprinsă într-o ramă narativă a prezentului care are o importanță mai degrabă minoră.

O discuție întâmplătoare care începe de la vreme și particule gramaticale, plasată într-un cimitir francez, între personajul narator și un bătrân cu aer misterios precipită de fapt o confesiune a celui din urmă privitoare la un destin spectaculos și tragic. Povestea dincolo de ramă este cea a lui Valdas, un adolescent din Rusia prerevoluționară, din ultimii ani de domnie ai Țarului Nicolae Al II-lea, cu un destin care urmează să atingă culmile extazului dar și căderi infernale, precipitate de efervescența istorică.

Valdas trăiește într-o familie bogată din Crimeea antebelică. Imperiul Țarist înțepenit politic și economic se scaldă însă neglijent și naiv în dineuri, lenevie și contemplare, mai ales în casele de vacanță și micile saloane aristocrate sau burgheze din provincie. Tatăl lui Valdas este un cunoscut avocat care adună la reuniunile sale intelectuali de tot felul, în vreme ce mama sa vitregă montează și scrie piese de inspirație cehoviană pentru amatori. Valdas se află la vârsta potențialului năvalnic și al aspirațiilor pentru absolut. Ieșirea din lumea sa îngustă burgheză se produce năpraznic, prin întâlnirea nocturnă cu un grup de contrabandiști de tutun și o figură feminină misterioasă care îl fascinează și de care se îndrăgostește. Această prezență feminină, o chelneriță care își completează veniturile din contrabandă, va fi cea care va deschide o alta pentru Valdas, dincolo de saloanele lipsite de griji în care acesta își duce viața. Căutând-o pe Taia, protagonistul masculin va lua contact cu segregarea de clasă, cu sărăcia celor desemnați prin termenul abstract și disprețuitor drept pleavă. Lărgirea acestui orizont este însă de scurtă durată, ieșirea din bulă e de fapt limitată, odată ce Valdas alege siguranța propriului univers social, acolo unde manierele sunt elegante, unde seducția are o gramatică a ei și cuvintele au nuanțe infinite.

Continuându-și studiile și logodindu-se previzibil cu o fată de condiție bună, Kathleen, Valdas va cunoaște apoi o cădere vertiginioasă, odată cu declanșarea Primului Război Mondial. Dramele și chinul frontului, menit să dezvrăjească orice naiv, la fel ca în celebra poveste a lui Erich Maria Remarque își lasă amprenta și pe destinul lui Valdas care visează încă la întoarcerea acasă. Aparentul marș triumfal mobilizat de cel perceput ca un salvator, Nicolae al II-lea, se transformă într-o înfrângere catastrofală și o prăbușire definitivă a monarhiei. Acesta este momentul în care Valdas e surprins în războiul civil dintre Albi și Roșii, odată cu declanșarea Revoluției bolșevice. Țara cade pradă haosului și toate reperele securizante ale personajului principal sunt năruite. Dintr-o dată, Valdas se trezește într-o lume căzută într-un alt timp (se face, literalmente, și o trecere de la calendarul iulian la cel gregorian) și fără viitor, în vreme ce mama vitregă dispare peste graniță iar Kathleen renunță la logodnă și pleacă, de asemenea în Suedia.

Prins pe partea perdantă a baricadei, în tabăra Albilor, Valdas trăiește apoi un moment miraculos, al întâlnirii cu Taia, iubirea sa din adolescență. Alături de ea celebrează poate cele mai frumoase și calme momente, într-o izolare aproape totală, punând pe deplin între paranteze focul distrugător al evenimentelor istorice. Nimic nu poate rămâne însă durabil în țara extremelor.

Circumstanțe dramatice îi despart pe Valdas de Taia, personajul masculin ajunge în exil, la Paris, unde își trece zilele ca taximetrist, ascultând aceleași partituri melodramatice ale călătorilor care se urcă în mașină. Aventurile sale romantice nu fixează rădăcini în prezentul interbelic, ci îl duc mai degrabă cu gândul la versiunile unei Rusii care nu pare să își găsească drumul. Ecoul Taiei și al calmului și împăcării îl bântuie pe Valdas care pare să se scurgă într-o derivă interminabilă, până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial când, temporar, protagonistul masculin găsește repere de sens într-o complicitate cu Rezistența franceză.

Ce se va întâmpla cu Valdas în timpul și după cea de-a doua conflagrație mondială vă rămâne să descoperiți. Își va găsi locul într-o lume bulversată, aflată din nou în pragul neantizării? Câte sfârșituri poate suporta un om? Va rămâne Valdas captiv mental, dincolo de trecerea inevitabilă a timpului, în imaginea fantasmatică a iubirii sale de tinerețe, singurul reper nealterat pe care îl mai are?

Impresionant la acest roman este densitatea epică și grația narativă cu care Makine reușește să te treacă prin mai multe lumi și mai multe vârste ale protagonistului și ale epocii, în mai puțin de 200 de pagini. Întreg romanul este traversat de un aer nostalgic, melancolic, punctate de construcții stilizate poetic de un autor experimentat. Mi-a plăcut de asemenea și felul în care Makine se folosește de aceleași repere în povestea sa cu rezultate diferite, polivalente: Taia este și prima iubire a protagonistului, cea care îi face trecerea inițiatică spre maturizare, care îi deschide o lume nouă cât se poate de reală (deopotrivă personală, erotică, dar și una socială și intelectuală). Însă tot Taia ajunge să reprezinte un orizont imposibil, absolut, de evadare din timp, într-o altă dimensiunea paradisiacă, un fel de refugiu în fața unei realități crude care taie adânc în carne.

De remarcat este și că, pe măsură ce traversează nenumărate lovituri ale sorții, singura defensivă psihologică pentru Valdas este aceea de a nu mai lua lucrurile în serios. Nu e de mirare că, atât în timpul Războiului, în timpul Revoluției și mai apoi în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, lui Valdas totul i se pare că îmbracă un caracter teatral (la fel ca piesele exagerate puse în scena de mama sa vitregă în Crimeea antebelică). În fața unor orori ale istoriei, uneori singura posibilitate de a te conserva mental e să plasezi o distanță între tine și evenimente prin acest filtru teatral: totul e atât de înfricoșător încât doar privindu-l prin lentila caracterului temporar și exagerat, ai putea să îl accepți. Când lumea nu are de oferit decât imprevizibilitate și distrugere, realitatea cea mai durabilă și mai confortabilă se statornicește mai degrabă în spațiul mental, în acea imagine a lanului de spice care traversează romanul după întâlnirea cu Taia (și care mi-a adus aminte de imaginea similară utilizată de regizorul Ridley Scott în Gladiatorul).

O poveste despre extremele istoriei, despre felul în care ne recuperăm sau nu după tragedii, despre felul în care ne refugiem în timp sau fugim de timp, despre calendarele vieții pe care ni le alcătuim pentru a supraviețui, narațiunea lui Makine va răsuna melancolic în mintea cititorului și după ce ultima pagină a fost parcursă.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.