printre ultimele picături ale zilei se scurg, nepăsătoare, zboruri de sare cu spinii tociţi de prea multe îndoieli. sedimentele cenuşii ale umbrelor căptuşind pământul amorţesc, iar luna, plimbându-şi rotunjimea erodată, se hrăneşte cu molii. când pluteşti pe muchii de timp e uneori atât de adâncă liniştea încât zâmbetul tău singur poate doar să clădească poduri de la negru şi până la şoaptă de pe care apoi să se azvârle tremurând în amar – şi atunci îi asculţi secundele căzând una câte una ca petalele de margaretă – “mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte, nu mă iubeşte…”

© Lil