când teama că vei sfârși neștiut ca abatele Faria te înghite de viu

zilele se transformă într-un zbor la punct fix peste trup

ești atent la orice durere dacă nu ai una nouă

te mulțumești cu durerile vechi de încredere

doar că schimbi perspectiva ca atunci când ieși în oraș cu un prieten vechi și vezi cât de mult

s-a schimbat

privești cu alți ochi nevralgia dentară

constantă ca anotimpurile

îți spui că așa cum există oameni

pe care fulgerul i-a lovit de două ori

deși sunt șanse de unu la 15.300

există o șansă ca nevralgia să fie de fapt

o infecție galopantă și fără să știi

o să-ți curețe toate organele mai rapid

decât ai putea zice

ajunge zilei răutatea ei

tot de frica sfârșitului

îmbrățișezi răul ca pe o formă superioară de bine

și sfinții părinți ai Bisericii sunt de acord că în lipsa răului oamenii s-ar culca pe-o ureche

noaptea când îți doarme aproapele

te lipești de ușa camerei și asculți

ai da orice să auzi dacă sforăie sau dacă tușește

nu te interesează că din punct de vedere clinic

sforăitul puternic indică apneea severă

pentru tine e semnul de viață

care te liniștește

un mormânt fără felinare e ca o casă fără femeie

adevărul e simplu dar îl complicăm

să nu ne zburăm creierii:

ca vânturelul de seară spre cartierele de iernat

ne îmbulzim înspre moarte

după ce-am cuibărit în mormintele altora

și când ajungem scrâșnim printre dinți

sta-v-ar neființa în gât