Povestește scriitoarea Isabel Allende:

„Copilăria mea n-a fost veselă, dar a fost interesantă. Nu mă plictiseam grație cărților unchiului Pablo, care pe atunci era încă holtei și locuia cu noi. Era un cititor incorigibil, cărțile se îngrămădeau pe jos, pline de praf și pânze de păianjen. Fura din librării și de la prieteni, fără mustrări de conștiință: era de părere că orice material tipărit, în afară de al lui, era patrimoniu al omenirii.

Îmi dădea voie să le citesc pentru că-și propusese să-mi transmită cu orice chip viciul lecturii: mi-a dăruit o păpușă după ce-am terminat Război și pace, un volum gros scris cu litere minuscule. Nu exista cenzură în casa noastră, dar bunicul nu permitea lumini aprinse după ora nouă seara, drept care unchiul Pablo mi-a făcut cadou o lanternă. Cele mai frumoase amintiri din anii aceia sunt cărțile pe care le-am citit sub cearșaf la lumina lan