Un bebeluş de cinci luni se află în braţele mamei sale. Aproape că a adormit când deodată se trezeşte şi începe să plângă. Mama îi spune să înceteze, să nu mai fie obraznic şi că se va supăra pe el dacă nu adoarme.

O fetiţă de un an şi jumătate se află la restaurant cu tatăl şi unchiul ei. Tatăl merge la bar, lăsând copilul cu unchiul la masă. Fetiţa coboară de pe scaun pentru a-şi urma tatăl. Unchiul o apucă de mână şi îi spune că este un copil rău, ordonându-i să stea pe scaunul ei. Speriată, se uită în jur, căutându-şi tatăl.
La aniversarea unui adult, un copil de 6 ani a trecut cu mult peste ora lui obişnuită de culcare şi aleargă prin casă după baloanele umplute cu heliu. Tatăl îi strigă să înceteze joaca cu baloanele, să nu mai facă prostii.

Ce au învăţat aceşti copii din aceste experienţe? Mulţi ar afirma că răspunsurile adulţilor au fost necesare pentru a le arăta copiilor diferenţa dintre „bine” şi „rău”, dintre comportamente „bune” şi „rele”. Pedepsele verbale sunt obişnuite în aproape fiecare casă şi şcoală. Ele se bazează pe ruşine ca inhibitor, asemănător modului în care pedepsele corporale se bazează pe durere. Ruşinea este una dintre cele mai obişnuite metode de a regla comportamentul copiilor. Dar oare ruşinea nu dăunează copiilor noştri? Oare pedepsele verbale repetate nu-i construiesc copilului o imagine de sine ca fiind „rău”? Dacă da, ce putem face altfel?

Ruşinea este menită să determine copiii să renunţe la comportamentele negative prin gânduri şi sentimente negative despre ei inşişi. Ruşinea implică un comentariu – direct sau indirect – referitor la ceea ce este copilul; ruşinarea operează dându-i copilului o imagine negativă despre sine – şi nu despre impactul comportamentului lui.

Cum recunoaştem ruşinarea?

Ruşinarea îl face pe copil să creadă că greşeşte atunci când simte, vrea sau are nevoie de ceva. Ea poate lua multe forme, dintre care voi enumera câteva exemple zilnice: „Obraznicule!”, „Te porţi ca un răsfăţat!”, „Răsfăţat egoist!”, „Plângăciosule!”, moralizatoarele „Băieţii cuminţi nu se comportă aşa”, „Eşti o fetiţă rea!”, aşteptările bazate pe vârstă ” Maturizează-te!”, „Nu te mai purta ca un copil!”, „Băieţii mari nu plâng!”, aşteptările bazate pe sex: ” Fii tare!”, „Nu fi bleg!”, aşteptările bazate pe competenţă „Eşti incorigibil!”, comparaţia: ” De ce nu poţi fi şi tu mai…”, „Nici unul dintre copiii ceilalţi nu se poartă ca tine”.
Cât de des întâlnită este ruşinarea?

Ruşinarea este foarte comună şi este văzută de mulţi ca fiind acceptabilă. Ruşinarea nu este limitată la familiile „abuzive”. De fapt, ea se petrece în mediile şcolare şi familiale cele mai „bune”. Un studiu recent efectuat asupra elevilor canadieni a arătat că doar 4% nu fuseseră ţintele ruşinării din partea părinţilor, incluzând aici respingerea, înjosirea, terorizarea, criticismul (distructiv) sau afirmaţii jignitoare (Solomon şi Serres, 1999).În calitate de părinţi, avem tendinţa de a recurge la ruşine atunci când ne simţim depăşiţi, iritaţi sau frustraţi şi simţim nevoia să ne controlăm copiii. Efectele nocive ale acestui lucru au fost luate în considerare abia recent.

Ruşinea: o nouă frontieră pentru psihologie

Utilizarea pedepselor corporale a stârnit controverse aprinse în ultimii ani. Din ce în ce mai multe naţiuni introduc baze legislative contra lor, şcolile le interzic, organizaţiile internaţionale devotate eliminării lor proliferează şi psihologii cercetători au adunat munţi de dovezi ale efectelor pe termen lung. Între timp, problema „ruşinării” ca pedeapsă a fost neglijată, psihologii descoperind recent că ruşinarea are repercusiuni grave.

Daniel Goleman, autorul cărţii Inteligenţa Emoţională, afirma că abia acum descoperim ce rol joacă ruşinea în dificultăţile relaţionale şi comportamentul violent. Psihologii fac eforturi pentru a studia ruşinea, cum este achiziţionată şi cum afectează relaţionarea şi funcţionarea unei persoane în societate. Studiul acestei „emoţii ignorate” anterior reprezintă o nouă frontieră deoarece este cel mai dificil de detectat la alţii. Dr Paul Eckman, de la Universitatea din California, afirmă că ruşinea este cea mai intimă dintre emoţii şi că oamenii încă nu sunt îndeajuns de evoluaţi pentru a exprima facial această emoţie. Oare din această cauză nu vedem când copiii noştri suferă din cauza ei?

Cum se învaţă ruşinea?

Nimeni nu se naşte ruşinat. Ruşinea este o emoţie învăţată, care începe în jurul vârstei de doi ani, odată cu învăţarea limbii şi imaginii de sine. Deşi oamenii se nasc cu o capacitate pentru ruşine, tendinţa de a se ruşina în anumite situaţii se învaţă.

Aceasta înseamnă că oriunde există ruşine, a fost nevoie de un agent care să o provoace.Învăţăm să ne fie ruşine de noi înşine deoarece cineva semnificativ din viaţa noastră ne-a umilit. Mesajele de ruşinare sunt mai puternice atunci când vin din partea celor apropiaţi, pe care îi iubim sau îi admirăm. Din acest motiv, utilizarea ruşinării de către părinţi are cele mai profunde efecte asupra copiilor. Imaginea de sine a unui copil poate fi afectată şi din cauza mesajelor de ruşinare ale părinţilor, ale fraţilor mai mari sau ale prietenilor. Deoarece copiii sunt mult mai vulnerabili şi impresionabili decat adulţii, mesajele de ruşinare primite în copilărie sunt mult mai dificil de şters. Mesajele de ruşine sunt în mare parte verbale, dar puterea ruşinii se poate manifesta şi într-o privire dispreţuitoare, umilitoare sau plină de dezgust.

De ce este ruşinarea atât de des întâlnită?

Ruşinarea acţionează ca o valvă de presiune pentru a uşura frustrarea parentală. Ruşinarea este pentru părinţi un mod de a se elibera de mânie, le dă o senzaţie de bine, chiar dacă pentru scurt timp.
Atunci când copiii se simt nedemni, ei trebuie să muncească suplimentar pentru a-şi mulţumi părinţii. Acest lucru pare să dea dreptate părinţilor, să-i facă să creadă că metoda a avut succes. Oare a avut cu adevărat?

Efectele degradante ale ruşinii

Pentru a înţelege răul provocat de ruşine, este nevoie să privim mai departe de scopul învăţării unui „comportament bun”. Dacă părintele crede că pedeapsa verbală a funcţionat deoarece a produs o modificare în comportamentul copilului, atunci ne-am limitat periculos de mult viziunea asupra copilului nostru, numai la comportamentele observabile. Este extraordinar de uşor să trecem cu vederea lumea interioară a copiilor: emoţiile care stau la baza comportamentului lor şi suferinţa provocată de ruşine. De asemenea este uşor să ratăm comportamentul copilului, odată scăpat de supravegherea agentului cauzator al ruşinii.

Câteodată chiar şi adulţii binevoitori pot subestima sensibilitatea copiilor la limbajul ruşinii. Există dovezi zdrobitoare că unele dintre cuvintele folosite pentru a mustra copiii – cuvinte anterior considerate „inofensive”- au o putere deosebită de a afecta respectul de sine al copiilor în viitor. Identitatea unui copil este conturată în jurul lucrurilor pe care le aude despre sine. De exemplu, o fetiţă de 10 ani a fost cuprinsă de teamă deoarece vărsase o băutură. Ea exclama încontinuu: „Sunt atât de proastă! Sunt atât de proastă!”. Exact aceste cuvinte îi fuseseră adresate de către mama ei. Ea trăia cu frica judecăţii părinţilor săi şi învăţase să se umilească în acelaşi fel în care fusese umilită de mama ei.

Dacă nu se răspunde nevoilor emoţionale ale copiilor, dacă experienţele lor sunt trivializate, ei cresc simţindu-se lipsiţi de importanţă. Dacă li se spune că sunt „răi” şi „obraznici” ei absorb acest mesaj şi cresc cu această credinţă, ducând-o până la maturitate.

Umilirea îi face pe oameni să se simtă micşoraţi. Aceasta este frica de a fi expus privirilor şi duce la retrageri din relaţii. Umilirea creează un sentiment de incapacitate de a acţiona, de a se exprima pe sine: vrem să dansăm dar suntem opriţi de amintirea momentelor în care ni s-a spus să nu mai fim aşa de „puerili”. Căutăm plăcerea, dar suntem inhibaţi de voci interioare care ne spun că suntem „indulgenţi” sau „leneşi”. Încercăm să excelăm dar suntem reţinuţi de bănuiala că nu suntem îndeajuns de buni. Ruşinea ia forma vocilor interioare care le imită pe cele care ne-au spus în trecut „nu fi prostuţ” sau ” nu fi prost”.
Ruşinea restricţionează exprimarea sinelui unui copil: odată ce a simţit înţepătura judecăţii negative a unui adult, copilul umilit se autocenzurează pentru a scăpa de eticheta de „obraznic” sau „rău”. Ruşinea zdrobeşte exuberanţa naturală a copiilor, curiozitatea lor şi dorinţa lor de a face lucruri singuri.
Thomas Scheff, sociolog la Universitatea din California, a afirmat că ruşinea inhibă expresia tuturor emoţiilor – excepţie făcând mânia. Oamenii care se simt ruşinaţi tind spre doi poli ai expresiei: muţenie şi paralizie emoţională sau crize de ostilitate şi furie. Unii oscilează între cele două extreme.
Majoritatea emoţiilor au o expresie fizică care le permite să se risipească, cum e cazul plânsului pentru tristeţe şi ţipatul la mânie. Spre deosebire de acestea, ruşinea nu are o asemenea expresie fizică si exact din acest motiv are efecte pe termen lung.

Cercetări recente afirmă că ruşinea îi face pe oameni să se retragă din relaţii şi să devină izolaţi. Mai mult, cei în asemenea situaţii tind să se simtă umiliţi sau dezaprobaţi de ceilalţi, sentimente care pot duce la ostilitate, chiar furie. Numeroase studii leagă ruşinea de dorinţa de a-i pedepsi pe ceilalţi. Atunci când sunt furioşi , indivizii ruşinaţi tind să fie dusmănoşi, agresivi sau auto-distructivi. Psihiatrul Peter Loader afirmă că oamenii acoperă sau compensează sentimentele profunde de ruşine cu atitudini de dispreţ, superioritate, dominaţie sau intimidare, autocritică sau perfecţionism obsesiv.

Ruşinea severă şi bolile mintale

Atunci când fenomenul de ruşinare a fost extrem de grav, el poate contribui la dezvoltarea unor boli mintale. Această legătură a fost subestimată până nu demult. Cercetătorii găsesc din ce în ce mai multe legături între sentimentele de ruşine inculcate din copilărie şi stări psihice cum ar fi depresia, anxietatea, tulburările de personalitate şi tulburările obsesiv-compulsive. În cartea sa, „Psihologia ruşinii”, Gershen Kaufman merge mai departe şi afirmă existenţa unei conexiuni între ruşine şi tulburările de dependenţă, tulburările de alimentaţie, fobiile şi disfuncţiile sexuale.

Ruşinea nu ne învaţă despre relaţii sau empatie

În timp ce ruşinea are puterea de a controla comportamentul, nu are şi puterea de a ne învăţa să fim empatici. Atunci când, în mod repetat, etichetăm un copil drept „obraznic”, îl condiţionăm să se concentreze interior şi să devin preocupat de el însuşi şi de eşecul lui de a-i mulţumi pe ceilalţi. Astfel, copiii învaţă să se autoeticheteze, dar nu învaţă nimic despre relaţionarea cu ceilalţi sau despre înţelegerea şi consideraţia faţă de sentimentele celorlalţi.

Pentru a dezvolta empatia, este nevoie să arătam copiilor cum simt ceilalţi. Etichetând un copil drept „obraznic”, de exemplu, nu-i comunicăm copilului nimic despre sentimentele noastre referitoare la acel comportament. Copiii nu pot învăţa să se le pese de sentimentele celorlalţi, nici nu pot înţelege impactul comportamentului lor asupra celorlalţi în timp ce gândesc „E ceva în neregulă cu mine”. De fapt, psihoterapeuţii şi cercetătorii sunt de acord cu faptul că indivizii care sunt predispuşi spre ruşine au o capacitate mai scăzuta de a empatiza cu ceilalţi şi sunt oarecum egocentrişti.

Singura bază reală a moralităţii este un adânc sentiment de empatie faţă de sentimentele celorlalţi oameni. Dar empatia nu este forţa din spatele comportamentului „civilizat” al fetelor sau băieţilor „cuminţi”.

Mitul moralităţii

Suntem naivi dacă ajungem să confundăm supunerea bazată pe ruşine cu un comportament motivat moral. În cel mai bun caz, ruşinarea repetată conduce la un conformism superficial, întemeiat pe evitarea dezaprobării şi căutarea recompenselor. Copilul învaţă să evite pedeapsa devenind supus şi docil. Şarada „bunelor maniere” nu este înrădăcinată neaparat în respect interpersonal autentic.

Ce ar trebui să considerăm ruşinos?

Ruşinea variază în funcţie de cultură şi familie: ce e considerat ruşinos într-un loc poate fi permis, obişnuit sau chiar dezirabil în altul. Sintagma „comportament necuviincios” este de obicei arbitrară şi subiectivă: variază semnificativ de la familie la familie.

Într-o familie nuditatea este acceptabilă, în alta, de neconceput. Un copil gălăgios, zgomotos este binevenit într-o familie, în alta poate suscita priviri încruntate. În timp ce o familie se poate bucura de o conversaţie în care toţi vorbesc deodată la cină, altă familie poate privi acest lucru ca pe o lipsă de politeţe. Asemenea exemple ne ajută să realizăm că modul nostru de a privi lucrurile nu e singurul: că modalitatea noastră de a decide dacă un comportament este ruşinos poate fi arbitrară şi variabilă.

Istoria ruşinării

Copiii au fost făcuţi de ruşine timp de sute de ani. Istoric vorbind, ei au fost priviţi ca fiind în mod firesc antisociali şi comportamentul lor a fost privit prin intermediul acestui crez. Un scriitor al secolului 17, Richard Allestree, scria: „Nou-născutul este plin de petele şi poluarea păcatului pe care-l moşteneşte de la înaintaşii noştri prin carnea noastră…”. În Evul Mediu, ritualul botezului includea exorcizarea diavolului din copil. Copiii care solicitau atenţia părinţilor prea mult erau consideraţi a fi posedaţi de demoni. Unii părinţi ai bisericii chiar au declarat că un copil păcătuieşte dacă plânge prea mult. De asemenea, învinuirea copilului pentru numeroasele provocări şi dificultăţi cu care se confruntau părinţii era un obicei străvechi.
Acest mod de a privi copiii a pătruns şi în epoca modernă, deşi nu în forme la fel de extreme. De exemplu, un copil care traversează „o criza” este văzut ca fiind „răsfăţat”, încercând în mod deliberat să se opună părinţilor săi. Un copil care plânge riscă sa fie descris drept „un mic terorist” sau „plângăcios” care „doar încearcă să atragă atenţia”.

A fi părinte poate fi frustrant câteodată dar presupunerea automată conform căreia copilul îşi propune să ne supere este nefondată, la fel ca şi atribuirea unei intenţii maliţioase copilului. Această răutate imaginată este de obicei sursa impulsului de a face copilul de ruşine.
Stabilirea de limite ferme în relaţia cu copiii este cât se poate de posibilă şi asta fără a face uz de ruşine. Dar acest lucru cere o schimbare fundamentală în atitudine, care trebuie să înceapă cu re-evaluarea motivaţiei care stă la baza comportamentului copilului nostru. Copiii au o dorinţă naturală de a-şi dezvolta o conştiinţă socială. Atunci când sunt trataţi cu acelaşi respect ca şi adultii şi au contact cu adulţi care se respectă unii pe alţii, copiii îşi vor dezvolta în mod firesc capacitatea de a se comporta empatic, respectuos şi atent.

„Conduită necuviincioasă”? Sau etapă în dezvoltare?

Câteodată ceea ce calificăm drept „conduită necuviincioasă” este pur şi simplu încercarea copilului de a-şi îndeplini o nevoie în cel mai bun mod pe care-l cunoaşte, sau încercarea de a stăpâni o nouă deprindere. Cu cât părinţii acceptă acest lucru mai usor, cu atât mai mică este tentaţia de a folosi ruşinea pentru a-i face să crească mai repede. De exemplu, este normal pentru copiii mici să fie egoişti, posesivi, exuberanţi şi curioşi. Nu este neobişnuit pentru un copil de doi ani să nu fie capabil să aştepte ceea ce îşi doreşte deoarece nu înţelege timpul în maniera adulţilor. Este obişnuit ca un copil de trei ani să fie câteodată sfidător sau ostil. Dacă recurgem la ruşine în loc să educăm, întrerupem un proces valoros şi propria noastră oportunitate de a învăţa despre nevoile copilului se pierde. O fetiţă de trei ani care îşi sfidează mama refuzând să îşi strângă jucăriile – după ce i s-a cerut în mod repetat – se poate afla într-un proces de făurire a unei identităţi separate, distincte. Acest proces include afirmarea asertivităţii şi capacitatea de a gestiona un conflict deschis. Copiii mici pot fi exasperanţi, dar putem pune semnul egal între acest lucru şi „obrăznicie”?

Sunt necesare şi limitele, dar dacă copiiilor li se reproşează încercările uneori stângace de a-şi câştiga autonomia, nu li se permite să facă un pas vital către maturitate şi încredere. În perioada superficial numită „the terrible twos”, şi în următorii doi ani, copiii învaţă cum să-şi stabilească propriile limite. Ei învaţă să-şi afirme individualitatea lor distinctă, voinţa lor. Această perioadă este critică pentru vor învăţa cum să-şi apere părerile, să se simtă îndeajuns de puternici pentru a se afirma şi să reziste puternicei presiunii exercitate de anturaj mai târziu în viaţă. Dacă vom continua să le zdrobim sfidarea şi vom folosi ruşinea pentru a-i face obedienţi, îi învăţăm că stabilirea propriilor limite nu este un lucru bun.

Chiar şi bebeluşii sunt consideraţi uneori „obraznici”, pentru că nu adorm când li se spune. Cum ar putea un bebeluş de 5 luni , de exemplu, să fie „obraznic” pentru că nu adoarme? Deşi poate fi dificil pentru părinţi ca bebeluşul să se confrunte cu un somn agitat, este un nonsens să priveşti bebeluşul ca „neascultător” şi să-l învinovăţeşti pentru asta.

Să luăm exemplul unui copilaş de opt luni care se târăşte spre un obiect care emite lumini sclipitoare şi sunete interesante. Se târăşte către el şi începe să exploreze. El nu ştie că obiectul respectiv este casetofonul nepreţuit al tatălui său. Deodată se trezeşte plesnit peste mâini de către mamă, care-i spune să nu mai fie obraznic. Începe să plângă. La opt luni, un copil este incapabil să facă diferenţa între o jucărie şi proprietatea valoroasă a altcuiva şi este incapabil de autocontrol chiar dacă ar putea face această diferenţă. Curiozitatea continuă a copiilor – o ţintă frecventă a ruşinii – este trăsătura care-i conduce să înveţe despre lume. Atunci când explorarea unui copil este încurajată într-o manieră sigură, preferabilă pedepsei, încrederea lor în sine creşte. Din păcate, ne referim mult prea des cu termenul „obraznic” la un comportament care este absolut normal pentru o etapă, pur şi simplu pentru că ameninţă nevoia noastră de ordine sau ne creează o povară.

O mamă nervoasă şi fiica ei mâhnită în vârstă de 4 ani ies dintr-un magazin.Fata suspină în timp ce este legată brutal în carucior. „Încetează, plângăcioaso!” ţipă mama, agitând un deget acuzator în faţa fetiţei. Copiii sunt uneori mustraţi pentru simplul fapt că plâng. Mulţi oameni cred că un copil care plânge este obraznic. Expresiile puternice ale emoţiilor, cum ar fi mânia şi tristeţea, sunt modalităţile naturale de a-şi regulariza sistemul nervos, simultan comunicându-şi nevoile. Copiii plâng atunci când suferă şi au dreptul să-şi exprime această suferinţă. Deşi uneori este greu să asculţi un copil plângând, trebuie reţinut că este o reacţie sănătoasă, normală, care merită atenţie. Este tragic să vezi cât de des li se reproşează copiilor plânsul.

Iată un alt exemplu de consecinţe care apar atunci când nu suntem conştienţi de etapele dezvoltării. Până acum, copiii mici începeau antrenamentul la toaletă mult prea devreme, înainte de a fi organic capabili de control voluntar al sfincterelor. Mulţi au văzut acest lucru ca pe o bătălie şi copiii erau pedepsiţi în mod obişnuit pentru ceea ce era o incapacitate normală. Ceea ce înainte era o luptă atât pentru părinţi cât şi pentru copii a suferit o ameliorare considerabilă datorită informaţiilor mai precise despre dezvoltarea infantilă. Folosirea ruşinii apare atunci când încercăm să încurajăm sau să forţăm un comportament mult prea devreme din punctul de vedere al dezvoltării.

În ultimele decenii am avansat mult în ceea ce priveşte înţelegerea dezvoltării copilului şi în consecinţă s-a progresat mult în îngrjirea acestuia. Cărţi uşor de citit despre dezvoltarea copilului umplu rafturile librăriilor, cu autori ca Penelope Leach, Katie Allison Granju, Pinky McKay şi Jan Hunt, iar acestea îi pot ajuta pe părinţi să işi construiască nişte aşteptări rezonabile şi realiste de la copiii lor. Copiii, dar şi părinţii sunt mai fericiţi atunci când părinţii au aşteptări rezonabile, conforme cu vârsta copiilor.

Înţelegere în loc de ruşine

Este posibil să înţelegem ce îi motivează pe copii atunci când sunt „obraznici” şi să nu invocăm ruşinea? Oare la ce reacţionează copilul prin acest comportament „rău”?
Când nu încercăm să înţelegem comportamentele „rele” ale unui copil, riscăm să-i neglijăm nevoile. De exemplu, câteodată copiii au în mod repetat comportamente agresive – cu mult peste ceea ce se poate aştepta la vârsta lor. Acest lucru se poate datora unui conflict de acasă, intimidării de la şcoală sau competiţiei cu un frate sau o soră. Deseori, ceea ce noi etichetăm drept comportament „rău” este un semn că acel copil suferă. Cercetarile au arătat în mod repetat că diferitele tipare ale comportamentelor antisociale, cum ar fi ostilitatea şi intimidarea sunt reacţii ale copiilor la sentimentul de victimizare. Copiii îşi exprimă prin gesturi agresive suferinţele atunci când nu au găsit un mod securizant să arate că au fost răniţi.

În mod ironic, ruşinea însăşi poate fi cauza care stă la baza comportamentului dificil. Deoarece ruşinea este o judecată care vine de la cineva cu mai multă putere decât copilul, această situaţie îl face pe copil să se simtă mic şi lipsit de putere. Uneori copiii inversează rolurile, găsind o altă persoană pe care să o intimideze – de obicei cineva mai mic sau mai vulnerabil decât ei înşişi. Copiii sunt foarte sensibili la „vibraţiile” mediului lor; ei preiau tensiunile dintre părinţi sau alţi membri ai familiei. Câteodată comportamentul „obraznic” poate reprezenta reacţia copilului la această tensiune.

Copiii sunt mai puţin înclinaţi să se exprime gestic dacă primesc atenţie suficientă, când foamea lor pentru joc, descoperire şi contact uman plăcut este satisfăcută. Comportamentul provocator poate indica plictiseala sau poate nevoia unei alte „doze” de asociere fericită cu cineva care nu simte nervozitate, cineva care are timp şi energie de oferit.

În final, copiii pot fi ţâfnoşi sau „dificili” pur şi simplu din cauza oboselii. În acest caz, ceea ce este numit comportament „rău” ar putea fi modalitatea copilului de a spune „Sunt foarte obosit şi nu mai pot face faţă”. Ce e destul de curios este că atunci când noi ca părinţi reacţionăm cu atacuri verbale, comunicăm acelaşi lucru. Oare ţipând la copii că sunt „obraznici” sau „teribili” (sau mai rău) nu indică un fel de criză a adultului, o modalitate a adultului disfuncţional de a face faţă frustrării?

Trebuie să reţinem că unele cauze ale comportamentului „necuviincios” sunt mult mai puţin evidente. De exemplu, copiii au nevoie să ne simtă puternici – nu se simt bine cu slăbiciunea din limitele noastre personale. Ei au nevoie să fie expuşi adevăratelor noastre sentimente şi ne simt când ne ascundem sau ne prefacem. Ei au nevoie de validarea sentimentelor şi opiniilor lor şi sunt extrem de sensibili la slaba empatie. Frecvent, ei reacţionează la aceste situaţii devenind provocatori. Uneori îi învinovăţim şi îi facem de ruşine pe copii pentru comportamentul lor supărător deoarece cauzele sunt dificil de observat.
Cultivarea empatiei prin amintire

Părinţii îşi tratează deseori copiii în acelaşi mod în care au fost şi ei trataţi. Este un lucru recunoscut că violenţa se poate transmite din generaţie în generaţie. Mulţi părinţi realizează că perpetuează un ciclu în care ei îşi fac copiii de ruşine în acelaşi fel în care ei au fost făcuţi de ruşine de către părinţii lor. Aceia care au uitat durerea şi umilinţa de a fi fost făcuţi de ruşine riscă să fie insensibili la ruşinea pe care o aplică propriilor copii. Schimbarea necesită adâncirea empatiei către copil şi aceasta vine prin amintirea propriei copilării. Înţelegerea care vine privind lumea prin ochii copilului poate ajuta adulţii să influenţeze copiii fără a folosi ruşinea.

Ce facem acum? O nouă paradigmă pentru stabilirea limitelor

În calitate de părinţi, nu este neobişnuit să ne aflăm luptându-ne, epuizaţi, aproape de un colaps emoţional. Când nu găsim modalităţi sănătoase de a ne descărca această frustrare, riscăm să ne răzbunăm pe proprii noştri copii. Deşi iritarea apare în mod normal când eşti părinte, acest lucru nu se întâmplă deoarece copiii sunt prea „solicitanţi”. Copiii sunt copii şi faptul că educarea copiilor poate fi dificilă nu este vina lor. Există multe feluri în care să ne redirecţionăm mânia în exces, cum ar fi tăierea lemnelor, o plimbare, sau pur şi simplu o discuţie cu prietenii.
Capacitatea tuturor de a fi răbdatori într-un mod iubitor e limitată, este omenesc să fie aşa. Când părinţii simt o încordare nervoasă excesivă, acest lucru se datorează în mare parte adeziunii noastre la mitul conform căruia e nevoie doar de doi adulţi pentru a creşte un copil. Societatea noastră a subestimat energia necesară pentru a răspunde cu adevărat nevoilor copiilor. Putem evita ruşinea prin împărtăşirea poverii – cerând şi acceptând ajutor din partea prietenilor apropiaţi şi din partea comunităţii. Când ne auzim folosind ruşinea împotriva copiilor noştri am putea să privim acest lucru ca pe un semn că avem nevoie de puţin ajutor.

O stabilire respectuoasă a limitelor implică o declaraţie puternică despre tine, opusă declaraţiei negative despre copil. În acest fel, copiii îşi dezvoltă gradual o bună abilitate de a auzi şi a înţelege sentimentele celorlalţi. Expresia deschisă a emoţiilor este benefică pentru copii, chiar dacă văd că părinţii sunt furioşi sau supăraţi. Este bine să fiţi supăraţi pe copiii voştri, să le comunicaţi că ceva ce au făcut v-a deranjat (atât timp cât nu-i şocaţi sau terorizaţi). Copiii învaţă cel mai bine atunci când văd impactul comportamentului lor asupra sentimentelor celorlalţi. În cele din urmă, acest lucru îi ajută pe copii să asculte şi să vă respecte sentimentele dacă dreptul lor de a-şi exprima sentimentele este respectat în mod egal.

Redirecţionarea impulsurilor copilului

Din când în când suntem obligaţi să intervenim în activitatea copilului nostru, atunci când ne temem că o persoană sau un obiect preţios ar avea de suferit. Folosirea ruşinii poate fi evitată dacă, în loc să pedepsim sau să oprim copilul din activitatea respectivă, vom oferi o altă activitate, mai sigură. Agresiunea ocazională face parte dintr-o dezvoltare normală, echilibrată şi sănătoasă. Copiii sunt deseori făcuţi de ruşine şi pedepsiţi pentru acest comportament când ar putea fi îndrumaţi spre modalităţi de a-şi canaliza în siguranţă agresivitatea naturală . Uneori este important să re-evaluăm chiar necesitatea pedepsei. Criteriul ar putea fi în funcţie de comportament, dacă acesta face pe cineva să sufere sau dacă un risc concret apare ca rezultat al acestui comportament.

Figura model

Modelul este cea mai puternică unealtă de învăţare. Copiii nu fac ce spunem noi, ci ceea ce facem noi. Tipul de respect pe care-l arată celorlalţi şi lor înşişi este o reflecţie a tipului de respect care li s-a arătat – şi a respectului observat de ei între persoanele importante din viaţa lor. Oferim noi un model comportamental pe care l-am vrea adoptat de copiii noştri?

Mulţi oameni încă sunt convinşi că pedeapsa corporală sau ruşinea reprezintă singurul antidot pentru a preveni comportamentele antisociale ale copiilor. Sugestia de a renunţa la aceste metode este înţeleasă greşit de unii oameni drept încercări de a răpi puterea părinţilor, de a-i transforma în incapabili, roşi de vină, ineficienţi şi permisivi. Nici gând de aşa ceva. Cele mai eficiente şi mai sănătoase limite pot fi stabilite fără a se recurge la violenţă sau ruşine. A fi ferm în relaţia cu copiii nu înseamnă a fi aspru sau umilitor.
Există alternative la ruşine care nu numai ca sunt mai sănatoase, dar sunt şi mai eficiente. Copiii care învaţă limitele de la părinţi care sunt capabili să-şi exprime sentimentele şi nevoile cu încredere, într-un mod respectuos, cresc cu o conştiinţă de sine puternică, conştienţi de propria valoare, liberi de efectele toxice ale ruşinii.

Articolul este preluat integral cu acordul lui Catalin Dimofte, de pe pagina sa de Facebook. Mulțumiri pentru această oportunitate.

The post Cat de mult te costă “rușinea”? first appeared on .