După patru cărți de poezie (anul cârtiței galbene, ghinga, Dicționarul Mara, Insectarul Coman) și patru cărți de proză (Irezistibil, Parohia, Căsnicie și aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată), Dan Coman revine cu un volum de scurte povestiri, aparent independente, Ce preferi?. Cele optsprezece povestiri creează senzația unui cub Rubik, care pe orice parte ar fi învârtit arată, cu mici excepții, aceeași combinație – Maria, Denis, profesorul de filosofie, tânăra metodistă de la inspectoratul școlar, Gersa, versurile lui Pastorini, femeia cu fluturele tatuat pe omoplat, cafeaua, poezia, țigările fumate și trăite în liniște.

Dan Coman se pricepe să creeze iluzii optice și textuale, în care celălalt e de fiecare dată un altul sau este privit ca un altul deși el rămâne același. Multiplele perspective pe care ni le dezvăluie cu delicatețe cea mai recentă carte a autorului publicată la Editura Polirom, în colecția Ego. Proză, provoacă (re)gândirea ideii de dorință, cum se intensifică și ce o diluează, cum apare și cum se pierde și ajunge să le scape tuturor personajelor printre degete fără a o mai putea recupera din punctul în care au pierdut-o. Ce preferi (re)construiește dorința de apropiere prin intermediul poeziei și, de cele mai multe ori, ca rezultat al hazardului, cum se întâmplă în cazul profesorului de filosofie și al fostului său elev care se regăsesc după un concert al trupei Byron. Dorința este înțeleasă ca o trecere, o traversare, contopire, dar și o schimbare. Așteptarea și necunoscutul, cele două elemente care sporesc dorința, transformă personajele. La finalul poveștii există două variante – personajele nu mai sunt la fel, nu își mai doresc aceleași lucruri pe care și le imaginau înainte sau rămân inefabil prinse în fascinația începutului dorinței și încearcă prin toate mijloacele să retrăiască incipitul unei experiențe neconsumate.

La Dan Coman schimbarea presupune mutarea obiectivului între privitor și cel privit, de multe ori dublând această intenție prin încercarea privitorului de a intui gândurile celui privit. Nici o poveste nu se rezumă la simple consemnări ale unor întâlniri amicale sau amoroase, fiecare personaj își lasă amprenta printr-o cutie de bomboane Bucuria oferită celuilalt, fie prin ecoul tocurilor înalte și elegante ale unei femei brunete, fie printr-o carte de Eugène Sue, care releagă relații de prietenie și pasiuni (pre)mature.

Fără a-și propune să scrie o carte unică, irepetabilă, Dan Coman reușește să desprindă excepționalul gesturilor mici din banalul faptelor cotidine, din întrepătrunderea dialogurilor și a monologurilor interioare, din suprapunerile notațiilor, prin însușirea cu lejeritate a vocii celuilalt, cu fragilitatea și delicatețea care o transformă în propria voce.

Tehnica amețitoarea a repetițiilor și a reluărilor – regăsim pasaje întregi identice plasate în povești diferite – creează o rețea de tobogane prin care aluneci cu ușurință spre femeia cu tatuaj pe omoplat, spre Maria, spre părinții Mariei, spre Denis și profesorul de filozofie. Toți sunt unul și același, dar nu pentru că autorul nu ar fi știut sau nu ar fi avut resursele necesare să-i diferențieze, cât pentru că există aceste fire conducătoare de lumină și întuneric la care toți sunt conectați în moduri aproape miraculoase, magice.

Ce preferi? Poate fi citită ca o poveste în mai multe acte, dovadă faptul că anumite pasaje sau povestiri întregi au fost puse și în scenă. Aflăm pe ultima pagină a cărții că s-au scris piese de teatru după aceste povestiri – Inimă și alte preparate din carne și Câine cu om/ câine fără om, montate în regia lui Radu Afrim la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova -, fapt care justifică repetițiile și detaliile vizuale sau auditive, asemănătoare unor indicații scenice inserate cu insistență în corpusul narativ.

Versurile din Ivănescu trimise în mesajele de pe telefon și alte versuri din Mazilescu tatuate sub sânul stâng al unei femei plus altă femeie care traduce poezii din Pastorini și i le strecoară în fiecare după-amiază în palmă unui bărbat, ne seduc cinematografic, la fel cum se întâmplă și în cazul personajelor care cedează atât de mult în fața celorlalți, până la fuziunea cu iubirile din cărți, care ajung să invadeze realitatea și de acolo nu mai putem ieși. Din carte. Volumul se încheie cu imposibilitatea întoarcerii, cu un fel de agonie și părăsire a tot ce știm, pregătindu-ne pentru ceva necunoscut.

O carte a simetriilor și a privirilor în oglindă, dar și a drumurilor frânte, a poveștilor niciodată încheiate, a trăirilor care îi țin pe toți protagoniștii prinși într-un labirint al binelui și al răului, al incertitudinii și indeciziei. Dan Coman nu creează un soundtrack al poveștilor însă el se cere măcar inventat și suprapus aici și cea mai potrivită cred că este una dintre melodiile lui Leonard Cohen – There’s a lover in the story/ But the story’s still the same/ There’s a lullaby for suffering/ And a paradox to blame sau A million candles burning/ For the love that never came. Erosul și senzualitatea apar în toate poveștile însă nu epuizează sensurile și nici nu rezolvă problemele – adevărul vine de la corp, citim în cuvântul-înainte al cărții și apoi dilema repetată prin Denis și Maria, Mă întreb ce formă ia sufletul după ce se duce plăcerea?

Dragostea pare să fie o superputere a minții. Personajele iubesc întâi cu mintea, își imaginează, se destructurează fizic și emoțional dorindu-l pe celălalt, apoi intervine dragostea carnală, care îi transformă brusc în ființe incompatibile. Visul și cuvintele sunt întotdeauna pline de posibilități, evadare și refugiu. Când să facă saltul din imaginație în realitate personajele descoperă că parașuta cedează, corpul capătă altă greutate și Erotismul întins pe suprafețe din ce în ce mai reale nu îi poate satisface.

René Girard susținea că dorința este asemănătoare gravitației, nu se naște în mod autonom în interiorul unui om, aceasta trăiește în spațiul dintre doi oameni, în spațiul dintre oameni și lucruri. Cu alte cuvinte, absența sau prezența reprezintă spațiile în care se consumă dorința, se conservă și se intensifică sau se pierde. Dan Coman explorează vulnerabilitățile prezenței și absenței din perspectiva iubirii parentale și filiale, dar și a iubirii pasionale, iar întrebarea din titlu Ce preferi? devine retorică din moment ce toate personajele își doresc să reconcilieze fisurile din relația cu ceilalți, cu celălalt, dragostea casnică și pasiunea, amorul la distanță și întâlnirea dintr-o cameră de hotel, pasiunea și poezia. Cu toții ne dorim totul, însă Ce preferi? nu este despre ceea alegem, ci despre ceea ce ni se dă, despre cum fugim sau ratăm întâlniri sau despre poveștile pe care ni le spunem pentru a face absența suportabilă, pentru a ne ierta propriile minciuni spuse celorlalți, ca atunci când virezi și tragi de volan dar impactul este inevitabil.

Mă interesa tot mai mult spațiul gol care apărea brusc între mama și tata.

În lumina dimineții, corpul ei e translucid.

Până și în fotografii îți pot vedea sufletul – un superb căluț de mare nemișcat sub pielea sticloasă, i-am scris. Poate într-o bună zi o să cobor în adâncuri și-o să ți-l fur.

Când autocarul a oprit la barieră, a intrat mesajul ei: te-ai plictisi repede de el.

Durerea n-a dispărut, dar acum stă liniștită la locul ei, fără să-mi mai solicite atenția.

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.