Ea
Urcăm spre un cer de sticlă,
spre un rai presupus,
din pământul ars ies oameni de cenuşă,
aşteptăm să vină cineva, să are acest pământ,
cenuşa cu memorie mai păstrează chipuri.
Spre cer, un drum simplu,
gravitaţia face din oameni îngeri,
aripile se-ntorc în mituri cesionate.
Ea s-a dus, a lăsat un loc gol pe unde se vede cerul şi
restul cuvintelor care sângerează.
Constantin Stancu ©
