 |
| sursa foto:Biziday |
Acest material pornește
de la premisa că autorul are acces la informații fragmentate,
adeseori distorsionate cu intenție și amestecate într-o fiertură de
ură viscerală și discurs panicard, care le face greu utilizabile
pentru formularea eliberatorului Adevăr. Nu-și propune să ofere
răspunsuri sau să clarifice ceea ce nu are cum să fie clarificat în
situația de față. Își propune doar să facă niște observații care ar
putea duce la un plus de întrebări și la o judecată mai nuanțată,
măcar în cazul unor cititori, mai puțin încrîncenați. Nici măcar nu
este vorba de o părere.
Nu știu cui folosesc
narativele bazate pe o schemă binară, maniheistă, atît de eficientă
pentru bascularea oricărui tip de propagandă și atît de toxică
pentru climatul public, dar sigur nu folosesc cetățenilor. Dar în
ultimul timp, ori de cîte ori deschid facebook-ul dau tot peste
discuții despre cavaleri ai Apocalipsei și semnele acesteia, cînd
eu credeam pînă mai ieri, conform altui mit de succes care circula
prin spațiul public, că noi încă suntem în faza prelungitei
cosmogonii întru democrație și piață liberă. Așa că mi-am zis, de
dragul antrenamentului, ia să pun eu mitanaliza la lucru, chiar și
într-o manieră mai vulgară.
Recunosc, cum nu mă uit
la televizor, accesul la narativa unei tabere e relativ limitat,
bazat pe poziționările online care se preling ocazional pe sub
lentilele-mi, dar și pe modul în care sunt ele expuse de către
partenerii de beșteleală. Am putut observa că în acest caz avem
de-a face cu o forță malefică ce posedă cîteva din caracteristicile
atribuite de regulă unui deus otiosus, retras dar care
lucrează prin interpuși. Pe scurt, mitul RTV zice că leneșul și
generosul zeu (SOROS), care trăiește pe Tărâmul de Dincolo de
Marele Ocean lucrează aici prin „soroșiști”. Conștiințele și cîinii
acestora au fost închiriate la prețurile derizorii specifice
Europei de Est, în slujba unui Iohannis, el însuși doar o biată
unealtă în corzile unor bine cunoscuți păpușari oculți. Foc,
dezordine, haos și multe alte ingrediente sunt prezente în cea mai
recentă versiune a apocalipsei prezentată seară de seară în
studioul unor televiziuni dâmbovițene, care presupune confruntarea
dintre luptătorii rezistenței condusă de Dragnea și
binomul diabolic care a capturat statul și atacă
ultima redută PSD-ul și micuțul refugiu
ALDE.
Cealaltă tabără are o
superioritate stilistică clară, benficiază de un discurs mai bine
articulat, cu o terminologie mult mai elevată și mai racordată la
lexicul și imaginarul straturilor mai educate și, în multe cazuri,
mai bine salarizate. Pe partea de PR sunt de asemenea net superiori
și au de partea lor și forța meme-urilor. Însă, la o privire mai
profundă, care trece peste aceste aspecte, descoperim același mit
dualist, în toată simplitatea și grosolănia lui, articulînd
judecata celor aflați într-un perpetuu război cu Imperiul PSD și
forțîndu-le rațiunea să producă argumente și să selecteze
informații în folosul mitului. Supereroii sunt imaculați iar
faptele lor de vitejie întru profit individual (ilicit) sunt
cauționate fie prin tradiționalul recurs la ocale
diferite,[1]fie prin omisiune sau orbire
voluntară. În timp ce pe facebook circulă liste cu penalii din PSD,
peste tunurile date pînă mai ieri de guvernările liberale s-a
așternut o binevenită tăcere, iar despre parteneriatul dintre SRI
și corupți precum Ghiță, Condrea sau Secureanu pur și simplu nu se
discută. Firește, lumea e liberă să-și aleagă idolii și să se
închine la ce temple dorește. E loc de statui și culte de toate
felurile, cu mistere, cu inițieri, exorcizări sau tămăduiri
miraculoase. Pe mine mă interesează mai mult Dracu, că despre
virtuțiile înalte ale Binelui am citit destul.
PSD-ul e Diavolul în
această interpretare binară. Păcatul său originar nu este numai
trufia, ci mai ales faptul că s-a născut din împerecherea PCR-ului
cu economia de piață și democrația. Pe parcursul Cosmogoniei
post-decembriste PSD-ul a furat de a stins și și-a creat o rețea
clientelară mai strașnică decît orice alt competitor politic, chiar
dacă a guvernat mai puțin decît PNL-ul (PNL+PDL) și chiar dacă a
avut doar un președinte (10 ani). La fel au făcut și ceilalți,
indiferent de formulele în care s-au părîndat la guvernare, dar ei
beneficiază de nițică înțelegere din partea celor mai intransigenți
susținători ai anti-corupției din cel puțin două
motive.
1. PSD-ul fiind
întruchiparea Răului absolut, conform narativei pe care o prizează
aceștia, orice pui în locul său e preferabil. Mai mult, cei care se
confruntă cu o astfel de hidră ce întruchipează părțile de jos și
întunecate ale umanității, beneficiază de o albire totală sau măcar
parțială.
2. Spre deosebire de PSD,
„ceilalți” nu au o identitate precisă (precum pesediștii purtători
ai stigmatului corupției), ci sunt niște excrescențe parazitare ale
mitului anticorupției. La adăpostul anticorupției au dat și dau
tunuri de rup, își structurează clientele, și nu stau într-un
singur partid. Partidul stindard al anticorupției – PDL-ul,
consumat după guvernarea Boc, a fost spart și dizolvat în mai multe
formațiuni, grosul scurgîndu-se în noul PNL, proces care a
contribuit într-o oarecare măsură la diluarea vizibilității
tunurilor date și la supraviețuirea și relansarea narativei
justițiare. Narativa acestora nu poate funcționa fără un PSD (+
anexa liberal ALDE) care să concentreze toată întunecimea și
promiscuitatea Răului absolut și are prea puțin de-a face cu
„realitatea” care, fragmentar și greu de deslușit printre
intoxicări, ne arată că în spatele acestei mitice confruntări, bună
de hrănit conștiințele prea comode pentru a depăși facilele
judecăți binare, există un melanj de interese și colaborări
transpartinice, transinstituționale și transnaționale care au mai
mult de-a face cu organizațiile mafiote și lăcomia, decît cu
idealurile și principiile frumos povestite. Dar, în acord cu logica
internă a mitului, pentru cei deja convinși de această narativă,
orice scurgere sau informație care tinde să fisureze coerența
mitului e interpretată într-o manieră care reconfigurează mitul
pentru a integra noile detalii, fără a altera tezele principale.
Exemplul emblematic este reprezentat de Băsescu, vîrful de lance al
anticorupției și constructor-șef al statului de drept modernizat,
ajuns ulterior printre vocile de căpătîi ale narativei împotriva
„sistemului ticăloșit” și a anticorupției ca armă
politico-securistică (versiunea borfașilor sacrificați la trecerea
în actul 2). Defecțiunea Băsescului-Șef a dus, pe termen lung, la
întărirea narativei anticorupție, cazul său fiind o dovadă a
neaservirii justiției.
Când ai un Diavol
convingător, în care crede suficientă lume, ai la îndemînă și
explicații facile pentru relele din jur și pentru eșecurile
Binelui. PSD-ul e Răul ultim, iar trăsătura sa esențială e
corupția, prin urmare corupția este explicația universal valabilă
pentru orice, fie că vorbim de incendii, salarii mizerabile,
învățământ prost sau infecții intraspitalicești. Nu e doar
explicația ultimă, ci este explicația principală, orice explicație
pentru un necaz care fasonează fizionomia subnutrită a societății
românești, își pierde din valabilitate și pertinență
dacă nu cuprinde și puțină corupție. Corupția e în toate, un fel de
păcat strămoșesc de care putem fi mîntuiți numai prin ritualurile
publice ale anticorupției mediatizate. Și cum PSD-ul e cel mai bine
extins și organizat partid, cu o rețea solidă prin toate
instituțiile statului, la toate nivelele, automat acesta devine
filonul principal pe care trebuie înaintat în vederea exorcizării
societății românești. Corupția – predominant
roșie, după cum am stabilit – explică, în acest mit, privatizările
frauduloase și efectele lor destructive, necesitatea tăierilor de
salarii în 2010, exodul românilor, legislația incoerentă și
interpretabilă, eșecul accesării de fonduri europene, distrugerea
sistemului public de sănătate, distrugerea învățămîntului, dar și
incapacitatea guvernelor de alte culori sau lipsite de orice
culoare, de a scoate România din această
fundătură. Explică inclusiv faptul că după mai
bine de zece ani de anticorupție, după arestări și procese
spectaculoase, mult promisa îmbunătățire a nivelului de trai
întîrzie să apară și tot mai multe procente de populație se
scufundă în sărăcie și ignoranță, refugiindu-se la picioarele
Diavolului triumfător, care le aruncă cîte o coajă de pită
(metaforică, de cele mai multe ori) pentru a-i transforma în unelte
docile. Prin urmare, ca și în cazul războiului împotriva
terorismului sau drogurilor, un deceniu de anticorupție, dotarea
unor instituții precum SRI cu prerogative
ce depășesc cadrul constituțional și cu
bugete în continuă creștere (indiferent de guvernare sau crize) a
întărit Diavolul și face necesară și mai multă anticorupție, plus
mai multe prerogative și instrumente acordate instituțiilor
sacre.
Într-o serie de
documentare remarcabile, Adam Curtis evidenția și ilustra rolul
longevivei confruntări dintre bine și rău în narativele politice,
ideologice și geopolitice contemporane, precum și în manufacturarea
consensului și a priorităților de către experți în comunicare
publică, PR și alte forme de manifestare ale magiei contemporane.
Nimic nu funcționează mai bine decît reambalarea unui mit
structurat pe opoziții binare și care și-a dovedit trăinicia
inclusiv după ieșirea din religie și „dezvrăjirea lumii”. Nu
degeaba consumă lumea cu sete producții cinefile precum Star Wars,
Lord of the Rings, Batman etc., a căror intrigă o transferă apoi,
cu „realism” și pragmatism, în realitatea cotidiană, care devine
brusc mult mai ușor de înțeles și explicat printr-un astfel de
filtru. Pentru ca narativa să vîndă și să acapareze conștiințe, e
musai ca schema mitică să fie încărcată cu date reale amestecate
vîrtos cu minciuni, informații trunchiate și foarte multă patimă,
într-așa fel încît nici cele mai dezinteresate și indiferente
persoane să nu mai poată discerne foarte clar adevărul de minciună
și penalul de justițiar sau complice.
Într-o astfel de
confruntare, cînd polarizarea scindează societatea într-o măsură
greu de imaginat cînd judecăm în afara opozițiilor binare și a
iminenței dezastrului, nu poate exista neutralitate sau o a treia
poziție. Nici să taci nu e ușor, pentru că tăcerea trezește
suspiciuni sau poate fi privită ca o confirmare a susținerii tacite
a unei tabere. Intervențiile critice față de vreuna din narative
sunt taxate dur, parcă în registrul blasfemiilor iar criticarea
idolilor te trimite automat la Dracu, în rolul de slugă vîndută
sau, în cel mai bun caz, inconștientă și
iresponsabilă.
[1]În mod normal
aș fi scris măsură dublă, dar fiind comemorarea micii Uniri... m-a
dus gîndul la Cuza, și el luptător anticorupție, cu Parlamentul
etc.
