Reflectarea realului cotidian în (i)realitatea din
film(e)
Deşi cea de-a şaptea artă este relativ tânără şi parcă
mai ieri împlinea un secol, ea a fascinat încă de la începuturi şi
continuă să mai fascineze, poate chiar mai mult decât atunci, mai
ales că astăzi există posibilitatea de a proiecta pe ecranul alb
orice lucru pe care poate să şi-l imagineze fantezia
umană.
Poveştile pentru marele ecran – şi mai târziu şi cele
pentru micul ecran – au încercat dintotdeauna să preia şi să
transpună în imagini acţiunile, gândurile şi emoţiile umane,
reuşind mai mult sau mai puţin să le şi transmită mai departe, să
le facă să aibă un ecou în privitor, să determine la acesta
propriile emoţii, gânduri şi acţiuni.
Toate aceste transferuri (şi contratransferuri) nu sunt
însă simple şi directe, ci sunt mediate de multiple filtre:
ideologice, culturale, morale, etice, psihologice, cinematografice.
Şi toate acestea mediază şi fac posibil ca aceeaşi informaţie să
reverbereze diferit, să fie percepută diferit şi să fie
interpretată diferit, prin filtrele personale ale fiecăruia. Am
putea spune că realitatea se reflectă diferit în fiecare film – în
funcţie de scenariu, joc actoricesc, regie, muzică etc. – şi
fiecare privitor percepe diferit un acelaşi film – în funcţie de
propria sa educaţie, cultură, personalitate, structură psihologică
ş.a. Filmul reprezintă, deci, punctul în care converg o serie
multiplă de realităţi, compuse din realităţile şi viziunile
cumulate ale tuturor celor care au contribuit la realizarea
peliculei, punct care, la rândul lui, este perceput în mod distinct
de fiecare privitor diferit, care trece totul prin propriile sale
filtre, generându-se deci o multitudine de realităţi
distincte.
Şi tocmai în acest punct de convergenţă a unor planuri
şi realităţi multiple intervine psihoterapia, mai exact
cinematerapia, pentru că gradul înalt de complexitate şi
subiectivitate, proiecţiile şi interpretările, gândurile şi
emoţiile, trăirile mai mult sau mai puţin intense pot fi supuse
(auto)analizei şi pot să determine efecte şi transformări
terapeutice. Mai ales şi cu deosebire atunci când sunt ghidate de
un psihoterapeut care este pregătit în acest domeniu. Pentru că
trebuie amintit, aşa cum o face şi autoarea în câteva rânduri,
cinematerapia nici nu se face de unul singur, nici nu presupune
doar critică de film, deşi spiritul critic poate să fie implicat în
anumite teme psihologice. Cinematerapia înseamnă urmărirea cu sens
a filmelor; cu sens personal, pentru a descoperi propriile
semnificaţii; acele semnificaţii care determină restructurări
psihologice. Cred că nu greşesc atunci când spun că cinematerapia
înseamnă surprinderea personalităţii celorlalţi – scenarişti,
actori, regizori compozitori etc. – pentru a ajunge să fii surprins
de propria ta personalitate, adică să-ţi înţelegi mai bine propria
existenţă, cu motivele, ţelurile şi direcţiile ei.
În cartea Sorinei Dumitrache, Cinematerapia, vei găsi
informaţii mai multe şi mai detaliate referitoare la aspectele
teoretice şi practice ale cinematerapiei, informaţii pe care eu nu
le-am atins mai deloc în această recenzie. Vei găsi chiar şi
descrierea unui modul de dezvoltare personală centrat pe
cinematerapie în manieră experienţial-unificatoare, cu filmele
despre care s-a discutat, cu temele psihologice abordate şi chiar
şi cu fragmente din partea efectivă de terapie. E
posibil ca după ce citeşti această carte să te uiţi la filme în mod
diferit. Poate că, cine ştie, vei mai adăuga încă un filtru sau
poate că vei înţelege mai bine un altul; sau mai
multe.
Ei, ce zici, ne uităm la un film…
psihologic?
