De fiecare dată când revin acasă, de îndată ce închid ușa, undeva în apartament se aud două voci de copii. Una strigă „tati!”, cealaltă țipă „mama!”. Apoi se iscă o învălmășeală, urmată de un tropăit. Sunetul se amplifică și se transformă într-o combinație de râs, chiot și țipăt.

Vocea de fetiță strigă „Tati! Tati! TAAA-TIII!!!” Așa îmi zice Ilinca.

Vocea de băiețel țipă „Mama! Mama! MAAA-MAAA!” Așa le zice Matei oamenilor apropiați. Mama este mama, eu sunt mama, Ilinca e mama. Toți suntem mama.

Apoi îi văd cum apar pe hol, ținându-se de mână. Unul din ei derapează puțin, dar îl trage celălalt să nu cadă. Alteori se împiedică unul de celălalt și cad, dar se ridică imediat și își continuă alergarea. Apoi năvălesc spre mine și mă îmbrățișează cu mânuțele lor mici.

Și atunci îmi dau seama că în acel moment sunt un om foarte fericit. Mai ales că știu, că acest lucru nu va dura la nesfârșit, că va veni o vreme în care simpla mea apariție nu va genera așa mult entuziasm. De aceea prețuiesc fiecare revenire acasă.

Sunt multe momente grele, triste și obositoare în viața de părinte. Acesta este probabil unul din cele mai fericite. Textul acesta nu are neapărat o concluzie, doar vrea să descrie o stare. Dar dacă ar avea una, ar fi acesta: găsește-ți pe cineva care se bucură atunci când revii acasă. Sau pune mâna și fa-ți .