Sunt invidioasa, recunosc.

Nu pentru ca mi-ar lipsi ceva, ci pentru ca nu mi-a fost dat darul inconstientei. Ma invidiaza, probabil, si pe mine cateodata propria mea luciditate, care nu ma lasa sa ignor ca in lumea in care traim lipsa de rusine este o forma superioara de reusita. Cei lipsiti de scrupule par a pluti deasupra legii, deasupra realitatii, deasupra ideii de rusine.

Sa nu-ti pese, azi, e o forma de inteligenta practica. Eu nu l-am avut. Ma trezesc in schimb, cu luciditatea asta incapatanata care-mi aminteste zi de zi ca traim intr-o tara in care bunul-simt e penalizat, iar rusinea a fost evacuata demult din spatiul public. Am cumparat o masina romaneasca noua, cu toate optiunile relevante, platita integral, fara rate, fara artificii. Si totusi, in ochii celor care se masoara in marca si pret, suntem cetateni de mana a doua, oameni fara prestanta, fara poveste, fara semn de „reusita”. In schimb, cei care nu au muncit o zi in viata lor, dar parcheaza SUV-ul obtinut prin inginerii fiscale, mosteniri de la matusi Tamara bine plasmuite exact in fata primariei sunt admirati, aplaudati, luati drept exemplu.

Noi? Suntem aia cu ifose de corectitudine, cu impozitele platite la timp, cu declaratiile fiscale in regula, cu rusinea de a nu fi mintit destul. Suntem cetateni cuminti, care nu au stiut sa joace murdar si acum par deplasati, stingheri printre cei care au inteles ca legea e doar o opinie, daca stii pe cine trebuie. Sa mai dau si din casa? Ne platim toate taxele in avans, ca sa nu avem griji, ca niste prosti.

Sunt invidioasa pe cei care nu simt nevoia sa se justifice. Pe cei care sfideaza cu naturaletea inconstientului si care nu se incurca in grija de a face lucrurile bine. Intr-o societate in care aparenta valoreaza mai mult decat provenienta, decenta e semn de slabiciune, iar o alegere chibzuita devine motiv de dispret. Cei care traiesc cu adevarat bine nu simt nevoia sa epateze. Ceilalti – da. Iar noi, cei care tacem si ne platim darile, am ajuns spectatori la un carnaval in care ne e rusine ca nu avem masca.

Sunt oameni care atunci cand privesc o casa mare nu vad arhitectura, ci invidia altora. Daca intrebi de unde ai avut bani, nu esti curios, esti rauvoitor. Daca observi ca cineva s-a ridicat mai repede decat o permite gravitatia normala a unei biografii, inseamna ca esti suspicios, semnal unei rani, nu al unui discernamant.

Asa incep toate tacerile si mai rau decat atat, complicitatile noastre sociale: prin rusinea, frica sau ambele, de a intreba. Imi amintesc momentul in care am privit pentru prima data cu un soi de nedumerire lucida catre „binele altuia”. Nu era ura sau nemultumire, ci mai degraba mirarea tacuta a celui care stie cat costa un metru patrat de marmura, dar nu intelege cum poate aparea o baie intreaga din ea, peste noapte, intr-o casa care n-a platit niciodata TVA. Sau a elevului silitor, prezent angajat de corporatie care munceste mai mult de 10 ore pe zi, are reusite profesionale, salariu peste medie si cu toate acestea nu poate plati anticipat o casa luata in credit Prima casa decat dupa vreo 8 ani de viata cumpatata.

Sunt cetateni care contribuie – in tacere – luna de luna, an dupa an. Nu evaziune, nu artificii, nu firme trecute pe rude, nu „optimizari fiscale”. Contribuie in litera legii, iar in ziua in care indraznesc sa ceara un drept, li se intinde o suma fixa, sfantul plafon, o cifra rotunda, frumos impachetata in logica unei egalitati mimetice. Daca ai dat 10.000 de lei pe luna statului sau daca ai dat 300 – esti egal, primesti acelasi lucru. Aceeasi indemnizatie pentru cresterea copilului, aceeasi replica seaca: „Asta e legea pentru toti”.

Statul nu mai stie sa recunoasca diferenta intre contributie si cersetorie. Sau o stie, dar nu-i mai pasa. In egalitarismul nostru administrativ, nimic nu e mai ofensator decat succesul care cere proportionalitate. E un fel de comunism deghizat in decenta. Nu conteaza cat ai construit – conteaza sa nu deranjezi pe cel care n-a pus o caramida. De fapt, cel care cere raspunsuri e un agresor. Nu cel care fura, ci cel care vede furtul, nu cel care minte, ci cel care are bunul-simt sa verifice. Adevarul in Romania nu e ascuns, e ofensator, vulgar prin simpla lui prezenta.

Am sunat la un moment dat la ANAF pentru a cere informatii despre o firma. Nu din ranchiuna, din dorinta de a face rau, ci pentru ca mi se parea ca ceva nu se leaga. Am fost intampinata cu un dezgust care m-a scos repede din mirajul unei institutii care creata pentru corectitudine. Acel „e cam aiurea” pe care l-am primit ca raspuns nu era o replica tehnica, ci o judecata morala. Nu ai voie sa stii, ce e treaba ta. Asa functioneaza anti-constiinta colectiva: ai devenit indezirabil pentru ca ti-a pasat.

Nu poti reclama un furt pentru ca se numeste turnatorie. Nu poti atrage atentia asupra unei violente pentru ca „nu e treaba ta, a facut el/ea ceva”. Nu poti sesiza autoritatea cand e cazul, pentru ca suntem invidiosi, vrem raul.

Am facut o plangere pentru ca am vazut cum niste tineri bateau, cu pumnii si picioarele, un aparat de alimente. Eram in metrou, intr-un spatiu public. Am facut ce era normal. Seful securitatii de la metrou m-a felicitat. In 10 ani de cand era un obicei sa fie sparte bancomatele eu am fost singura care a facut plangere. De parca autosesizarea nu exista. Pe dracu! Acasa insa, soacra m-a intrebat de ce am facut asta, ca nu trebuia. Am facut rau unor tineri (erau de bani gata, se vedea pe ei). Intr-un fel, in Romania, a face plangere e mai grav decat fapta reclamata.

Nu traim in haos, ci intr-o forma rafinata de inversiune. Adevarul e suprimat nu de brutalitate, ci de politete. Revolta e anesteziata cu formule vagi, iar intrebarea care candva era expresia libertatii devine simptom de nevroza.

„De unde ai?” nu mai e intrebare, e insulta, iar raspunsul, daca apare, nu va fi niciodata despre sursa, ci despre inadecvarea ta ca om. Ai intrebat pentru ca esti nefericit, pentru ca nu ai, pentru ca esti invidios.

Nu ai voie sa fii lucid daca luciditatea ta ar putea darama confortul ipocriziei celorlalti. Dar eu o voi pastra cu rezilienta, ca o lentila curata intr-o camera cu aburi.  Altfel risc sa devin ca ei.

Si nu vreau. Niciodata.

The post Confesiunea unei invidioase appeared first on Yes, Milady.