In curtea unui centru de activitati pentru copii, baietelul meu statea linistit langa un alt copilas care tinea strans in brate un monstru cu dinti ascutiti si privire de psihopat. O jucarie populara, cica. Am privit-o impreuna cu o profesoara, iar prima reactie spontana a fost exact ce speram de la un adult prezent: „Dar asta iti place? E cam urat si infricosator.”

Am rasuflat usurata. Nu eram nebuna. Inca mai exista oameni care vad realitatea asa cum e. Doar ca linistea n-a durat. La cateva zile distanta, o bloggerita (pe care o urmaresc si o respect, sa ne intelegem) posta cu un entuziasm aproape maniacal despre cat de cool e noul Labubu, versiunea de colectie, editie rara. Vedeam un soi de gremlin electrocutat, dar „adorabil”, pe care il recomanda cald si fuzzy, fix din inima unei comunitati de parinti.

Si aici m-am scurtcircuitat.

Pentru ca, dincolo de imaginea colorata, de PR-ul bine ambalat si de bucuria validarii sociale gratuite, ceva se frange cand incepem sa ne pierdem discernamantul, mai ales cand vorbim de influenceri care lucreaza si in educatie.

Mna, soro, te admir, dar chiar nimeni din lista ta nu ti-a spus ca acel Labubu arata ca o caricatura de cosmar?

Ce e, de fapt, Labubu? Labubu e un personaj creat de Kasing Lung, parte din universul The Monsters, vandut prin Pop Mart – companie chinezeasca specializata in blind boxes. Adica pui bani, dar nu stii ce primesti. Dopamina la cutie. Unele modele sunt rare si devin obiecte de colectie la preturi absurde. Aparent, exact ce ne lipsea: o ruleta emotionala sub forma de papusa.

Dar ce e in neregula?

Sa enumar:

1. Estetica intentionat grotesca – un soi de trend „ugly-cute” care capitalizeaza pe ciudatenie, dar devine repede normalitate in ochii copiilor.
2. Normalizarea fricii imblanzite – prin expunere repetata, copiii ajung sa imbratiseze „monstruleți” care, in alte vremuri, ar fi fost materiale de cosmar.
3. Adulti in regresie afectiva – parinti care proiecteaza propriile nevoi emotionale asupra acestor obiecte si le incarca de sensuri pe care copiii nu le au.

Ce spun psihologii?

Un studiu din Journal of Consumer Research (“Compulsive Buying: A Phenomenological Exploration”, 1989, Thomas C. O’Guinn & Ronald J. Faber)) arata ca fenomenul colectionarii compulsive este adesea legat de un deficit de control emotional si o cautare a identitatii prin obiecte. La parinti, aceste comportamente se pot transmite involuntar copiilor, normalizand ideea ca „ai valoare daca ai lucruri rare si cool”.

Un alt studiu din Developmental Psychology (2020) arata ca expunerea constanta la figuri „distorsionate-dar-dragute” reduce sensibilitatea la semnalele vizuale de pericol. Cu alte cuvinte, incepem sa confundam uratul cu inofensivul.

Ce face marketingul? Simplu: exploateaza. In retate se adauga raritate + estetica „anti-standard” + algoritmi de social media = dependenta. De fapt, nu e jucarie, ci e un produs cu target psihologic clar. Iar mai nou, sunt create special pentru a fi viralizate: poze bune, contraste tari, weirdness usor digerabil.

Si noi ce facem? Promovam, pe stories, cu hashtaguri pentru ca primim cadouri #gratuite si #PRpackage. Uitam ca avem o responsabilitate, mai ales cand suntem formatori de opinie. Iar daca lucram si cu copii, responsabilitatea se multiplica.

Vad pe grupuri de mamici discursuri alarmiste despre „zero ecrane pana la 3 ani”, vad carti scrise de medici care ne spun ca televizorul strica neuronul, vad comunitati franceze care traiesc cu panica in suflet la gandul ca un copil ar putea vedea un episod de desene animate inainte sa vorbeasca fluent trei limbi. Ba chiar se doreste si o lege la francezi care sa interzica televizorul la copiii sub 3 ani. Au aparut adevarati guru care trateaza copiii stricati de televizor. Dupa ce facem tot felul de terapii si se dau verdicte, avem un premiu: Labubu! – suna si ciudat, La bubu, la buba, labil, buba la cap?!

Adica ne chinuim vreo trei ani sa livram startul perfect in viata – dieta curata, timp de calitate, conectare emotionala, aer filtrat, jucarii din lemn netratat si povesti cu animale prietenoase. Si apoi… bang! Apare Labubu, cu ochii lui bulbucati si zambetul de psihopat pastelat. Si culmea, nu doar ca il acceptam, dar il iubim, pozam, promovam, il bagam la colectie. Jur ca ceva nu mai e in regula cu lumea. Sau poate n-a fost niciodata si acum doar avem monstrul potrivit care s-o reflecte.

Unde s-a dus simtul critic?L-am lasat in inbox, probabil, langa un voucher si o invitatie la un eveniment cu goodie bags. Dar nu e totul pierdut. Faptul ca inca ne punem intrebari, ca ne enerveaza falsul, ca mai simtim rusine cand promovam ceva indoielnic – e deja un semn de luciditate.

Labubu nu e un caz izolat

Exista un intreg pedigree de monstri „draguti”:

• Huggy Wuggy (din jocul Poppy Playtime) – albastru, cu gura uriasa si dinti zimtati, viral pe TikTok si YouTube.
• Fuggler – monstri de plus cu dinti strambi si expresii deformate.
• Madballs – mingi horror din anii ’80, readuse in circuit.
• Stretch Screamers – figurine care tipa si „scuipa” organe din latex.
• Clonari ieftine Temu/Etsy – mov, cu ochi bulbucati si fese flausate, din care nu mai intelegi nimic.

De ce reapare obsesia asta?

Cred ca la baza exista o reteta foarte complexa si „gustoasa” pentru creier. Avem:

• Senzatie + dopamina – Ne sperie usor, dar ne lasa cu senzatia ca suntem in control, exact cat trebuie.
• Estetica rebela fara sens – Grotescul devine o forma de apartenenta.
• Marketing viral al ambiguitatii – Nu e clar ce e… dar apare bine in TikTok.
• Copilarie + trauma – Activeaza simultan nostalgia si disconfortul. Ne prinde si nu stim de ce.
• Colectionism afectiv – Rar + blind = valoare emotionala.
• Validare prin ciudatenie – Daca am ceva „altfel”, sunt altfel, ma diferentiez, fara sa stiu cum sau de ce.

Si totusi, din perspectiva de parinte…Nu scriu toate astea din postura unui parinte perfect, ci din cea a unui parinte mereu in garda, dar nu ca sa fiu trendy, ci ca sa nu fiu luata prin surprindere.

Simt o presiune reala de a sti ce jucarii apar, ce personaje intra in vocabularul copilului meu, ce mesaje se strecoara prin plus si pastel, pentru ca vreau sa am discutii reale acasa. Vreau sa creez in jurul copiilor mei o lume cu sens, cu forma, cu filtru.

Cred ca fiecare generatie de parinti va fi judecata de prezent, de viitor, poate si de propriii copii. Dar una e sa judeci o generatie care a avut sau a incercat niste repere morale – ca parintii nostri, care ne-au deschis usile spre democratie – si alta e sa analizezi o generatie care a avut libertatea de a consuma orice… si a predat libertatea de a fi, uitand responsabilitatea de a exista pentru viitor.

Labubu nu e dusmanul. E doar oglinda. Si daca ne uitam in ea fara sa ne punem nicio intrebare, atunci problema nu e jucaria, ci golul in care se cuibareste atat de bine.

The post Cum am ajuns sa pupam Bau-Bau pe frunte appeared first on Yes, Milady.