Se intampla, uneori, ca inceputul unei vieti spirituale sa nu aiba nimic spectaculos, sa nu fie marcat de o revelatie, nici de o criza mistica, ci de simpla prezenta a unei fiinte care traieste intr-o ordine tainica, nedemonstrativa, aproape invizibila. Asa a fost pentru mine strabunica. O chema Petra – si n-am cum sa nu o pomenesc acum, cand postul se leaga firesc de sarbatoarea Sfintilor Petru si Pavel. N-a lasat in urma avere, nici obiecte de pret. Dar prin ea am facut cunostinta cu Dumnezeu.

Petra nu era habotnica, desi tinea toate posturile, se spovedea, se impartasea cu regularitate. Nu judeca, nu impunea, ci traia credinta ca pe o disciplina fireasca a sufletului, fara emfaza. O percepeam – inca de atunci – ca pe o fiinta blanda, corecta, aproape lipsita de orice urma de agresivitate, inofensiva in sensul cel mai nobil. Nu simteam frica langa ea, ci o pace din care izvora un fel aparte de autoritate morala.

Ce ma atragea cu adevarat erau visele ei. Imi povestea adesea ca o viseaza pe Fecioara Maria – dar, mereu inainte ca aceasta sa ii vorbeasca, Petra era injunghiata si ramanea nemiscata. Povestea aceasta ma fascina. Simteam, copil fiind, ca acolo se ascunde un adevar care scapa intelegerii directe. Poate era vorba despre acea rana simbolica necesara oricarei initieri. Sau poate era doar o forma arhaica, aproape mitica, de a exprima infricosatoarea apropiere de sacru.

Strabunica isi iubea enorm sotul. Se ruga adesea in vis ca moartea sa vina mai repede, sa se poata duce la el. Acolo, in lumina sau in umbra acestor marturisiri onirice, am trait prima apropiere de ideea mortii ca dor si ca intoarcere, nu ca sfarsit. Tot de la ea am primit prima mea icoana: Sfantul Nicolae. Era mica, fara valoare in sensul lumesc, dar inca o port cu mine in memorie – ca pe un semn de recunoastere intre doua lumi.

Desigur, cand il cunosti pe Dumnezeu, il cunosti, chiar si indirect, si pe Diavol. Asta aveam sa invat mai tarziu – mai intai din orele de religie de la scoala, unde preotii-profesori ne spuneau toti, aproape in acelasi fel, despre aceasta dualitate. Iar apoi, din fricile copilariei. Multi ani am fost terorizata de Diavol, de monstri, de ceea ce nu se vede, dar se simte. Monstrii, desigur, erau imprumutati din filme horror. Dar frica avea radacini mai vechi si nu doar eu traiam asta. Multi copii de atunci purtau in ei o teama viscerala de rau – si aceasta teama avea o functie formativa: ne invata sa fugim. Nu din lasitate, ci din discernamant. Frica nu era paralizanta, ci protectoare. Frica de Diavol – la propriu – ne invata sa intuim raul in oameni, in gesturi, in priviri, ne forma un instinct.

Astazi, simt ca ceva s-a pierdut. Si, mai grav, a fost demonizat tocmai acel tip de frica. Am inlocuit-o cu o toleranta ambigua, cu o forma de acceptare neconditionata a raului, atata timp cat e justificat prin suferinta. Iar copiii de azi par sa nu mai aiba o frica suprema. Nu-l mai cunosc pe Dumnezeu. Nici de parinti nu mai simt acea teama buna, pedagogica – nu frica de bataie, ci frica de a dezamagi, de a gresi. Azi, copiii sunt invatati ca orice ar face, parintele ii va iubi. Nu spun ca este gresit, dar parca e incomplet. Dragostea fara limita devine, uneori, orbire.

Poate si din aceasta lipsa de frica s-a nascut vulnerabilitatea lor in fata uratului, a bullying-ului, a fenomenelor precum Labubu – personaje hidoase, devenite simboluri de adorat. Am impresia ca lipsa unei instante supreme – fie ea Dumnezeu, sau constiinta morala – lasa in urma un vid in care orice e posibil, fara repercusiuni.

Nu vreau sa revin la habotnicie. Nu ma cred detinatorul vreunui adevar. Nu sunt o Zanana. Ceea ce spun este doar o observatie legata de schimbari profunde, care, luate laolalta, dau o directie. Copilaria noastra era ghidata de cautarea frumosului. Se punea pret pe curatenie, pe vorbire ordonata, pe jucarii armonioase, pe respect. Sigur ca si atunci existau derapaje – dar sensul era altul. Se mergea de la bine si frumos, cu intentia de a le pastra. Acum vad o inversiune: se porneste dinspre urat si rau, cu intentia de a ajunge la opusul lor. Dar uneori, in drumul acela, se ramane blocat pe drum.

Undeva s-a rupt ceva. O fi, poate, din prea-plinul in care traim, din imbuibarea noastra – nu doar materiala, ci si ideologica. Am inghitit prea mult din tot. Si poate tocmai de aceea nu mai stim nici sa ne temem, nici sa ne facem scut din icoane.  Poate ca multi dintre noi am renuntat, incetul cu incetul, la credinta in Dumnezeu nu din necredinta, ci din dezgust. Am vazut prea multi impostori rostind numele Lui in timp ce faceau rau. Prea multi au fost manipulati prin simboluri crestine, prin cuvinte mari golite de duh. Dar, poate ca tocmai aici se ascunde tragedia: daca L-am fi cunoscut cu adevarat pe Dumnezeu, daca ne-am fi format in jurul unei credinte temeinice, vii, nu doctrinare, nu am fi putut fi manipulati atat de usor. Cine Il cunoaste, nu poate fi inselat de chipuri straine.

Caci da, Diavolul nu fuge de cele sfinte – dimpotriva, le foloseste. Se ascunde in ele, le perverteste, le intuneca din interior. Acolo unde pare lumina, poate fi moarte. Acolo unde pare evlavie, poate fi putreziciune. Numai rugaciunea ne mai tine in viata. Nu cea automata, nu cea zgomotoasa, ci aceea simpla, tainica, facuta in tacere si frica buna. Doar ea ne mai poate salva de acela care seamana lumina falsa, pana cand nu mai stim unde e Dumnezeu si unde e cel care Il imita.

Si totusi, uneori, in serile tihnite, cand copiii dorm si casa se aseaza in liniste, imi amintesc de vocea strabunicii si de felul in care imi povestea visele ei, ca si cum n-ar fi vrut sa deranjeze ingerii. Atunci imi dau seama ca n-am fugit niciodata cu adevarat de Dracu’. Am fugit doar spre Dumnezeu, purtand in mine, fara sa stiu, icoana ei vie -o femeie blanda, care nu mi-a lasat nimic, si totusi mi-a dat totul.

The post Cum am invatat sa fug de Dracu’ appeared first on Yes, Milady.