5
În cele din urmă, a venit și procesul. Nu se putea ca
Organele, Miliția Economică, Inspectoratul Teritorial Financiar,
Procuratura și care-or mai fi fost să se fi zbătut și agitat un an
întreg fără ca din asta să iasă ceva palpabil, îndosariat. Aceasta,
cu toate că șeful Judecătoriei primise deja două telefoane care-i
ordonau să-l ”trântească”. Dar de avut, trebuia să aibă loc, căci
Fiscul și polițaii apucaseră deja să scrie în hârțoagele lor că
paguba era de fix 96192 de lei. Așa că au fost câteva ședințe de
judecată.
Iar, culmea! la ultima dintre ele și-a făcut apariția în sală,
nechemat de cineva, Titus, care a cerut, chiar acolo, să depună
mărturie. Mica sală de judecată, unde, la început, nu se aflau
decât judecătorii, grefierul, Rodolfo și avocații cu pricini în
ziua aceea, gemea acum de lume.
- L-au văzut toți, s-a strâmbat avocatul. Trag la el ca muștele la
căcat, tocmai de asta n-aveam nevoie, a mai spus el.
Judecătorul-șef i-a explicat cu binișorul lui Titus că n-avea cum
depune mărturie așa, tamnesam, dar marele comic, nu și nu, că legea
trebuie să fie și ea flexibilă în anumite cazuri. Avocatul s-a dat
mai aproape de el și i-a șoptit la ureche să se abțină, că Rodolfo
va fi achitat. Nu ne trebuie spectacol, tămbălău, i-a mai spus
el.
Avocatul lui Rodolfo s-a dovedit un prezicător de mâna-ntâi. Clientul lui a luat doi ani și patru luni, cu suspendare. Iar în ce-l privea pe șeful lui, cointeresat de Rodolfo cu suma ridicolă de patru mii de lei, după cum dovedea o chitanță semnată cu mâna proprie a primitorului – acela a fost achitat. Așa că n-a mai fost nevoie ca Titus să se transforme în martorul sau apărătorul cuiva.
*
Timp de un an și ceva, Africa a tot scris de mână procese-verbale
și tot soiul de rapoarte semnate de Nicușor Năstase. Se obișnuise
să rămână peste noapte la el. Asta, după ce, în primele luni,
alergase de nu știu câte ori să prindă ultimul troleu și chiar
căzuse o dată, de era să ajungă sub roți.
Iar după încă un an, fusese primită în Partid. Ăsta era cadoul lui
Nicușor pentru ea. Nicușor n-avea de gând s-o ia de soție, chiar
dacă ea adusese vorba de vreo două ori despre asta. ”Te rog un
singur lucru”, îi spusese el, ”să nu rămâi gravidă”.
Dar nici ea n-avea de gând. Și n-au mai discutat despre
asta.
*
Aceea fusese o casă boierească la vremile ei, un pălăţel de toată
frumuseţea, plasat nu departe de cele ce se numesc astăzi
Bulevardul Magheru şi Piaţa Palatului, cu un etaj, mansardă şi
câteva căpăţâni mari de ghips uitându-se urât la tine de sus, de
sub streaşină. Plus o curte măricică, cu o tufă mare de liliac alb
la intrare, în care altădată îşi făceau siesta boierii, iar astăzi
puteai parca liniştit cinci-şase maşini. Şi fără îndoială că, la
fel ca şi stăpânii, avusese parte de vremile ei bune, de vreo
patruzeci-cincizeci de ani, adică până prin 1932 sau 1935, hai
1938, să zicem. Asta, judecând după înfăţişarea micului palat, care
era, în modul cel mai evident cu putinţă, un produs al sfârşitului
de secol nouăşpe.
Şi zic că zilele lui fericite au ţinut până prin preajma războiului
al doilea mondial fiindcă faţă în faţă cu el se afla un bloculeţ
dichisit, cu şapte etaje, în stilul newyorkez caracteristic
buricului fiţos al târgului Capitalei noastre din vremea aceea, iar
distanţa dintre cele două clădiri nu era mai mare de zece-doişpe
metri.
Când a văzut terminat blocul de vizavi, pe proprietarul pălăţelului
trebuie că l-a lovit damblaua. Căci micul Empire State Building îi
„lua faţa”, iar conăcelul neo-neoclasic părea acum ceva ca o anexă,
ca un fel de magazioară în curtea aceluia.
În decembrie 1989, ultimele etaje ale building-ului au fost
desfigurate de gloanţe. Găurile din tencuială sunt de mai multe
mărimi, ca dovadă că la mijloc au fost nu numai atât de familiarele
pistoale mitralieră Kalaşnikov Modernizate, ci şi mitralierele
grele de pe transportoarele blindate. Asta, fiindcă din cămăruţele
de la ultimul nivel, unde nu locuia nimeni şi care nu aparţineau
nimănui, dar în care n-avusese nimeni voie să intre vreodată, se
trăseseră în noaptea precedentă, pe întuneric, câteva focuri care
nimeriseră drept în cască nişte recruţi neinstruiţi trimişi să
apere cu pieptul lor ceceul. Deşi nimeni n-a explicat vreodată de
ce mai trebuia apărat acesta. Şi de cine anume.
Găurile de glonţ au rămas pe faţadă, nederanjate de
cineva, până în 2012. Asta, pentru că nimeni n-a ştiut, timp de
douăzeci şi atâţia de ani, al cui e building-ul. Dar, în 2011,
problema s-a lămurit, tribunalul bucureştean hotărând că el
aparţine din moşi strămoşi unui domn între două vârste din New
Mexico. Care s-a deplasat urgent la Bucureşti şi cu ajutorul unui
avocat şi al unui translator, a încercat să-i convingă pe cei
aproape treizeci de chiriaşi ai fostului ICRAL s-o şteargă în
linişte din blocul care, uite, cu ajutorul justiţiei democrate, îşi
găsise în fine adevăratul stăpân.
N-aveai, însă, cu cine sta de vorbă, a constatat curând americanul.
Chiriaşii ICRAL-ului, care locuiseră acolo, timp de mai bine de
patruzeci de ani, din mila Organelor (locul fiind în Zona Zero,
unde n-avea ce căuta populimea), erau de o îndărătnicie şi
reavoinţă incredibile. În plus, mai erau şi proprietari pe
apartamentele, sau jumătăţile lor de apartamente, fiindcă o lege de
după Revoluţie le permisese să le cumpere la preţul lor de
inventar, adică plătind pe ele, acum, în vremuri de năucitoare
inflaţie, preţurile din nişte catastife întocmite prin 1950 sau
1955, adică aproape nimic. Până în 2011, mulţi apucaseră să-şi
vândă, locuinţele, de regulă, unor firme care le-au transformat în
birouri (birou, ziua, iar noaptea – locuinţa patronului, într-unul
dintre cazuri, unde macaronarul fezandat, patronul cu pricina,
adică, îşi luase obiceiul să aducă cele mai zgomotoase prostituate
din Capitală, spre disperarea vecinilor, care, într-o noapte, s-au
dus peste el cu oarece bâte şi răngi şi n-au plecat de la uşa lui
decât atunci când el le-a fluturat un pistol pe la nas).
Cei mai mulţi, aşadar, le vândură la iuţeală. De haram fură, de
haram se duseră. Sau „easy come easy go”, cum ziceau odraslele lor,
care ştiau engleza fără s-o fi învăţat la şcoală.
Iar ceilalţi, cei care nu-şi vânduseră apartamentele şi
semiapartamentele, s-au retras la ei acasă, de unde veniseră prin
anii cinzeci sau şaizeci şi s-au apucat să le dea cu chirie. Cu
pensiile lor, de M.A.I., se putea trăi confortabil la ei, la ţară.
Şi dacă mai adăugai şi banii din chirie… puteai să aduni un mic
capital, să-i concurezi pe Cataramă şi Voiculescu, ce mai
turavura.
Numai că asta n-a ţinut nici măcar un an. Într-o noapte, blocul a
sărit binişor în aer, trei etaje fiind făcute praf, iar celelalte
ameninţând să se prăbuşească dintr-o clipă într-alta. Explozia
instalaţiei de gaze făcuse şi patru victime, dintre care două au
rămas neidentificate până-n ziua de azi. Toţi cei patru erau
chiriaşi, după cum au declarat la poliţie proprietarii, precizând
că ei n-aveau apucături de miliţieni, să le ceară clienţilor lor
buletinul, aşadar nu ştiau cine erau ăia şi ce voiau ei de la
viaţă. Iar poliţia, în ce o privea, n-a descoperit nimic. De cei
patru, identificaţi ori ne-, n-a întrebat nimeni. Şi nici unul
dintre apartamente nu fusese asigurat. Aşa că ancheta s-a terminat
în coadă de peşte, concluzia subînţeleasă fiind că toată lumea-i
mulţumită. Cei vii, că au scăpat cu viaţă, iar ceilalţi, fiindcă au
scăpat de ea.
Supravieţuitorii – de voie, de nevoie – s-au cărat în câteva
luni.
Acesta a fost momentul când pălăţelul neoclasic de care aminteam
mai înainte s-a bucurat. Buildingul parvenit şi arogant de vizavi
şi-o luase. Există Dumnezeu, orice s-ar zice. Nu-i nici o glumă, pe
faţada vechii clădiri chiar se citea satisfacţia. Zugrăvită
proaspăt, avea acum un aer pur şi inocent, de domnişoară bine
crescută din secolul nouăşpe, străjuită de Atlaşi cu aer jovial,
iar trecătorilor, până şi celor care de ani de zile treceau prin
faţa ei, li se părea că e primăvară. Şi că locul e, pur şi simplu,
încăpător, proaspăt şi curat! De parcă nu te-ai afla în
Bucureşti!
Americanul a demolat în mai puţin de o săptămână ceea ce mai
rămăsese din buildingul americano-balcanic, deşi obţinerea
ştampilelor oficiale care-i dădeau voie să facă aşa ceva ar fi
durat, pentru tot restul lumii, vreo câteva luni bune. Sau ani.
În următorul an de zile, pe locul acela s-a ridicat un hotel de
patru stele. Conăcelul avea toate motivele să-şi recapete aerul
bătrânicios, gri şi posomorât. Noul şantier din vecinătate îl
umpluse de praf.
.jpg)
.jpg)
