ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR

2

Africa zăcea, nici nu mai ştia de când, cu faţa în jos pe cearceaful uzat cu care înfăşase Bogdan canapeaua şi mai uzată din cămăruţa de la mansardă.

Ce-am făcut? Cum mă mai întorc? Cum mai plec de-aici? Vorbele acestea i se tot roteau, i se tot învârteau prin minte, cu zgomot de motor. Ca sunetul ameninţător al unei freze stomatologice, când mai tare, când mai încet, când în urechi, când în creştetul capului.

Se înserase. Bogdan s-a întors cu un sandviş înfăşurat într-un şerveţel. Ia şi mănâncă, nu mai sta şi nehalită. Ei numai de asta nu-i ardea, a înghiţit cu noduri şi i-a spus că vrea un pahar cu apă. Bogdan a sărit în picioare.

- Ţi-aduc imediat o sticlă, vin în două clipe.

Dar, până să iasă, uşa s-a deschis, lăsând să intre o femeie căruntă, mică şi slabă, care a privit-o fără, parcă, s-o vadă şi a pus pe măsuţă o cană şi o sticlă aburită de un litru.

- Tu du-te, i-a zis lui Bogdan, înainte ca el să apuce a rosti vreo vorbă. Eu sunt mă-sa, i s-a adresat Africii. Şi apoi, fără să aştepte răspuns: tu de unde-ai apărut? De unde vii? Ai vreun act?

Ea a început să plângă. I-a dat buletinul şi i-a povestit, printre sughiţuri, cum a ajuns în Bucureşti şi cum a ajuns să-l cunoască pe feciorul ei. Sărind, desigur, peste faza cu George, colegul de serviciu al aceluia.

- Şi acum ce-ai vrea, să-ţi dăm noi bani de tren, să te-ntorci acasă? a întrerupt-o, acru, bătrâna. Ţi-aş da eu, da’ n-avem nici noi, abia ne descurcăm cu mâncarea.

Iar apoi, după un lung moment de tăcere:

- Da’ ai putea să stai aici… fără chirie. Şi după încă o tăcere lungă: …trebie numa’ să m-ajuţi… la curăţenie.

Doamna Teia, Filofteia adică, avea o pensie de boală, foarte mică. Şi nici Bogdan nu câştiga mare lucru. Aşa că doamna Teia mai câştiga aproape încă o pensie făcând curat pe la cucoanele din bloc.

Africa a dat din cap, a încuviinţare.

- Cum ai zis că te cheamă?

- Africa, a şoptit ea.

- Cum Africa? ce nume-i ăsta?

Şi, după ce a aruncat o privire în buletinul ce-l ţinea în mână: da, uite că aşa scrie aici, de unde Doamne iartă-mă ai aşa un nume?

A trebuit să-i spună şi Filofteii povestea ei de Stare Civilă – la fel ca şi altor câteva zeci sau sute de interlocutori care,de-a lungul anilor, crezuseră că-i ia la mişto când le spunea cum o cheamă.

- Ica. Aşa o să te strig.

În dimineaţa următoare, a trezit-o Bogdan, care a pus-o să se îmbrace repede şi să vină jos, că vrea Teia să-i spună ceva. Pe masa din bucătărie o aşteptau două prăjituri Măgura, nedesfăcute.

- Ia şi mănâncă. O să-ţi dau şi-un ceai, a zis Teia.

Care a trimis-o, apoi, să se spele, fiindcă la ora zece urma să se prezinte, împreună, la uşa Maestrului, unde aveau de făcut curăţenie temeinică.

Aproape toată vara aceea Ica şi-a petrecut-o cu aspiratorul şi cu cârpa udă, prin apartamentele celor trei bătrâne din bloc cu care avea înţelegere Teia. Care, în ce o privea, nu mai avea nici un contact cu operaţiunea propriu-zisă, rezumându-se la a-i da indicaţii. De mâncat, mâncau ce le aducea Cati, sora Teii, de la tabăra de Douăştrei August, a pionierilor. Altfel, ar fi murit, poate, de foame, fiindcă, pe lângă că pensia ei era cât era, Bogdan nu dădea un ban în casă. Ei, însă, i-a dat de două ori câte o sută de lei, cu care şi-a cumpărat ceva lenjerii şi o bluză. Şi câte ceva de la farmacie.

Venea la ea, la mansardă, cam la două-trei zile o dată, asta devenise, deja, o obişnuinţă. Nu-i făcea nici o impresie, era ca şi cum ar fi ţinut un sac de cartofi în braţe. Iar alor ei le trimisese o carte poştală, în care le povestea că şi-a găsit de lucru în Bucureşti, fără alte amănunte. Şi că stă cu chirie la o pensionară şi le cerea să-i trimită hainele din şifonierul ei.

*

Cati a fost, mai de mult, muncitoare necalificată la Neferal, undeva prin Pantelimon. Muncă grea şi plătită prost, astfel că slujba de la şcoala aceea de pe Kiseleff i s-a părut, mai târziu, răsplata pentru viaţa ei de chin de până atunci, un fel de concediu în Paradis.Şi tot serviciului acesta i s-a datorat şi locuinţa ei actuală, o garsonieră dublă la etajul cinci. Sau de fapt, directorului, căruia i s-a făcut milă de ea, când a întrebat-o, la un moment dat, unde e strada Someş, unde avea ea viză de flotant, iar Cati i-a răspuns că e undeva pe Şoseaua Afumaţi. Chestia cu sentimentele creştineşti ale directorului e un fel de a spune, mila acestuia manifestându-se la mai puţin de o zi după ce Cati l-a găsit fix între picioarele profesoarei stagiare de limba română, pe placa de sticlă de pe biroul directorial. Compasiunea acestuia s-a manifestat printr-un ţâţâţî repetat de vreo trei ori, după care i-a spus să aibă un pic de răbdare, că-i vor găsi ei o locuinţa mai bună, în centru. Ei, căci nevasta directorului lucra la I.C.R.A.L. Iar el, directorul, spera că ea îşi cunoaşte interesul şi n-o să se apuce să trăncănească.

- Să mă bată Dumnezeu dacă… a protestat ea vehement.

- Lasă, nu te jura, a întrerupt-o el. În două-trei luni, îţi rezolvăm problema, numa’ un pic de răbdare să ai.

Teia a fost textilistă, ţesătoare la o fabrică de pe la marginea oraşului. Bolnavă de plămâni, a ieşit la pensie la patruzecişicinci de ani. La început, Cati n-a vrut nici să audă că ar putea-o găzdui, cu fi-su cu tot, cu Bogdan adică, în apartamentul ei de două camere „comandate”. Dar tot directorul ei de la şcoală a rezolvat-o şi pe asta. În ianuarie 1983, s-a eliberat un apartament identic cu al lui Cati, la etajul doi, fostul miliţian, văduv, ce-l ocupase fiind găsit mort la masă, cu faţa într-o farfurie. Puţind rău amândoi – şi el şi farfuria.

Nevasta icralistă a rezolvat-o şi pe asta, mare putere de convingere trebuie să fi avut directorul lui Cati, zău aşa. Aşa că sora ei a făcut pe dracu-n patru, a împrumutat depe unde-a putut şi a făcut curăţenie în apartamentul miliţianului răposat. Şi în camera de servici de la mansardă, în care voia să-l mute pe Bogdan.

După aceea, obţinerea buletinului de Capitală s-a dovedit floare la ureche.

Pân-aici, toate bune şi frumoase. Numai că pe Teia o aştepta în blocul ăsta, pe lângă un adăpost ce i se părea necrezut de confortabil, chiar luxos ar fi zis ea, şi o surpriză extrem de neplăcută.

Un etaj mai sus, locuia Tovarăşu Gheorghe, cadristul de la ţesătoria unde se îmbolnăvise ea.

*

Un nostalgic şi un paseist, acest tovarăş din vechea gardă – actualmente, pensionar şi el, bolnav şi scârbit de viaţă. Singura lui bucurie rămăseseră cele doar două halbe de bere săptămânale, băute în Cişmigiul din apropiere, cu doi foşti colegi cam de-o vârstă cu el.

Şi amintirile, cu care-şi plictisea, săptămânal, comesenii. De o mie de ori le spusese cum, prin anii 60, pe vremea când era şef la Cadre, atunci când avea o sticlă de votcă în fişet şi poftă să mai reguleze ceva, era suficient să dea un telefon pentru ca o tânără textilistă să se înfiinţeze la el în birou. Şi nici să nu spună ceva, cuiva, după aceea. Tare proaste, fetele alea. Se-mborţoşau una-două, dar asta nu-l mai privea pe el, treaba lor dacă erau curve proaste.

Iar Filofteia chiar proastă fusese. Poate că celelalte se descurcaseră, dar ea nici n-a ştiut cum şi i-a fost şi frică. Până şi lui Cati, soră-sa, nu i-a spus de sarcină decât atunci când aceasta devenise vizibilă. Cât despre cine era tatăl… nici vorbă. Pe Bogdan l-a crescut singură şi nemăritată a rămas o viaţă întreagă.

O apuca tremuratul când dădea nas în nas cu Tovarăşu Gheorghe, în lift sau la intrarea în clădire. O înspăimânta, o teroriza, chiar dacă nici măcar nu părea s-o recunoască.

Asta n-a durat, însă, prea mult. În primăvara lui 1985, Tovarăşu Gheorghe a fost găsit în bucătărie, spânzurat de o ţeavă din tavan.

*

În apartamentul tovarăşului Gheorghe s-a mutat după aceea o femeie, o tovarăşă impunătoare, cam de vreo sută de kile. Ea fusese, la vremea ei, prima femeie-maistru din industria socialistă. Şi anume, de la uzina Vulcan, unde, acum, era şefă la Depozite, peste magazia de vopseluri, singura de acolo care-ţi poate aduce un ban cinstit peste leafă – celelalte fiind depozite de „tablă” de oţel groasă de cinci sau zece centimetri, care nu-i interesează decât cel mult pe fabricanţii de tancuri.

Normele de consum erau destul de îngăduitoare cu cei ce ţineau pistolul de vopsit în mână, aşa că mulţi cunoscuţi de încredere ai maistoriţei, din satul ei îndepărtat de care i se făcea un dor năpraznic în timpul orelor de învăţământ politico-ideologic, mulţi consăteni ai acesteia, aşadar, au ajuns să-şi vopsească gardurile, grajdurile şi coteţele de găini cu grund de navă, anticoroziv. Şi, în ultima vreme, pe lângă aceia, şi câţiva băieţi de aici din bloc.

Unde tot mai multe uşi de la veceuri erau vopsite cu miniu de plumb.

*