Prima parte a cronicii o puteți citi aici.
Într-o realitate dură, “singura clasă reală la noi este
țăranul român, și realitatea lui este suferința, sub care suspină
de fantasmagoriile claselor superioare” spunea Titus Maiorescu în
articolul său În contra direcției de astăzi în cultura română citat
de Lucian Boia. Supapa de salvare a românilor din istoria instabilă
rămâne umorul și tradiționalul haz de necaz.
În ce privește puterile politice din țara noastră, acestea
s-au instaurat destul de ușor: dictatura regală (1938-1940) uimește
prin ușurința cu care s-a petrecut, dar și desfăcut. În 1938,
jumătate dintre profesorii universitari erau înscriși într-un
partid politic, liberali sau național-țărăniști. Partidele fără
șanse la guvernare erau evitate de aceștia.
O altă etapă prin care a trecut România este
comunismul, la 1944 Partidul Comunist Român nu număra mai
mult de o mie de aderanți. Era cel mai neînsemnat partid comunist
care va ajunge la putere în această parte a Europei, majoritatea
membrilor fiind de alte etnii.
Țăranii români cu o oarecare stare materială nu aveau motive
să se lase atrași de ideologia comunistă: doreau să își rotunjească
proprietățile, nu să le piardă. Pe de altă parte țăranii săraci
erau inculți și fără tentații ideologice. La scurt timp, Partidul
Comunist este scos înafara legii pentru că reprezenta interesele
Moscovei.
Cu toate acestea, în 1947 Partidul Comunist avea 700 de mii de
membri. Cheia răsturnării acestei situații este de factură socială,
țara noastră a fost o societate foarte inegalitară. O națiune
scindată în ce privește condiția materială a diverselor categorii
sociale cât și înzestrarea lor culturală. Tot aici apare și
obișnuința supunerii față de putere, înrădăcinată în poporul român,
cu toate acestea au existat și atitudini anti-comuniste categorie:
rezistența țăranilor la colectivizare, sau luptătorii din
munți.
În comunism a fost accentuată supunerea aparentă față de stat,
în această perioadă apare zicala: „Voi vă faceți că ne plătiți, noi
ne facem că muncim”. Minciuna, furtul și corpuția s-au perfecționat
nespus în anii comunismului.
Tot în această perioadă România trece prin industrializare și
urbanizare: țara a ajuns să producă mai mult oțel pe cap de
locuitor decât țări cu tradiție metalurgică, precum Marea Britanie
sau Franța. Iau naștere cartiere întregi cu blocuri, se voia
distrugerea satelor și înlocuirea lor cu mici aglomerații de tip
urban (blocuri fără apă curentă).
Singura instituție care a reușit să surpaviețuiască în decorul
comunist, fără să protesteze măcar la dărâmarea bisericilor, a fost
Biserica Ortodoxă.
O armă împotriva doctrinei și dominației comuniste folosite de
români era umorul, se nășteau bancuri pe bandă
rulantă.
| sursa |
După cădrea comunismului, vechii comuniști au devenit,
peste noapte, noii democrați și nimeni nu le mai putea reproșa
nimic de vreme ce nu mai erau deloc comuniști. Frontul Salvării
Naționale, devenit în cele din urmă Partidul Social Democrat, care
poate fi socotit în special de adversari, un succesor al Partidului
Comunist. Nu numai partidul a continuat, prefăcându-se că nu
există, dar și majoritatea instituțiilor statului au trecut în noul
regim, urmând să fie mai mult sau mai puțin reformate.
Lucian Boia pomenește și despre neajunsunsurile și corupția
din sistemul actual, precum doctoratul plagiat de Vicotr Ponta,
fostul prim-ministru al României. Vorbește și despre mediul urban
în care oamenii veniți de la țară nu reușesc să se adapteze, ducând
la formarea unui spațiu ce seamănă cu o mahala a cărui imn este
maneaua.
Situația etnicilor rromi, a țiganilor, este un alt aspect al
României „altfel” ilustrat în carte. Cereșetoria și furtul pe care
unii dintre aceștia le practică în orașele europene sunt puse
automat pe seama românilor, acei țigani fiind adesea cetățeni
români.
În final, prin toate exemplele istorice oferite de Lucian Boia
în acest eseu, am reușit să înțeleg ce vrea să spună prin „România
altfel”. Acest altfel nu înseamnă neapărat ceva bun, dar poate nici
foarte rău. România este altfel pentru că nici nu putea fi
altcumva, dacă ne gândim că i s-a născut o cultură prin „imitarea”
occidentalilor, țăranul român fiind prea ocupat să își ducă traiul
și așa greu de zi cu zi, astfel elita a trebuit să învețe de la
alții. A trecut prin regalitate, o încercare de a șlefui și a educa
poporul majoritar format țărănime și boerime, nu peste mult timp
s-a văzut nevoită să se supună unui regim totalitar. Țăranul a fost
nevoit să devină muncitor industrial, să se mute la oraș, dar
vechile obiceiuri moștenite din moș-strămoși - precum supunerea
aparent-totală față de Partid despre care vorbește Boia – nu l-au
părăsit nici în perioada comunistă și nici astăzi indiferent de
formațiunea politică aflată la conducere. Vedem aceste aspecte
reflectate încă foarte bine în societate prin corupție, clientelism
și nesiguranță, folosite de omul de rând dar și de clasa
politică.
