Maternitatea ar trebui sa fie o perioada sacra. Un timp protejat si valorizat, atat in intimitatea unei femei, cat si la nivelul unei societati responsabile. E acel moment in care o viata se naste si alta se transforma. Cand o femeie devine mama, ar trebui sa simta ca este sustinuta, nu ca incepe o lupta.

In zilele noastre, cand lumea functioneaza prin conexiuni si colaborare, cand tot ce inseamna progres se bazeaza pe retea si empatie, copiii ar trebui sa fie prioritatea suprema. In contextul declinului demografic si al unei populatii imbatranite, investitia in copil inseamna, de fapt, asigurarea viitorului. Prin ei functioneaza mai departe intregul sistem social. Ei sunt cei care, peste ani, vor sustine economic si logistic generatiile mai in varsta.

Cu toate acestea, desi rapoartele oficiale sunt alarmante si discursurile politicienilor fac adesea apel la nevoia de sprijin pentru natalitate, realitatea este alta. Foarte putine state trateaza cu adevarat cu respect mamele si copiii lor. Iar cand vorbim despre sprijin, nu ne referim doar la indemnizatia de crestere a copilului si la alocatii. Vorbim despre sistem, despre siguranta medicala, despre preventie, despre acces.

In Romania, de exemplu, o femeie insarcinata are acces doar la analizele uzuale, ceva mai frecvente decat in cazul unei femei fara sarcina. Insa daca apar riscuri sau este nevoie de investigatii genetice ori specializate, totul se plateste. La privat. Scump. Uneori, imposibil de sustinut dintr-un venit mediu.

Mi-as dori sa pot spune ca perioada petrecuta acasa cu copiii mei a fost una blanda, calma, frumoasa. Sa o retraiesc in amintiri cu zambet si recunostinta. Dar adevarul este ca a fost o perioada incarcata de griji. Financiar a fost dificil. Sistemul de invatamant este haotic. Nu exista suficiente gradinite, nu sunt suficienti educatori, iar infrastructura pentru revenirea treptata si demna a unei mame in campul muncii lipseste aproape complet.

Ca multe alte mame, si eu am fost nevoita sa imi pun cariera in stand-by. Nu pentru ca asa am visat, ci pentru ca nu am avut alta optiune. Chiar si daca m-as intoarce acum la munca, nu as castiga suficient cat sa acopar costurile unei gradinite private si ale unei crese. Iar ideea de a lucra ca sa-mi vad copiii doua ore pe zi, in timp ce sunt crescuti de altcineva, nu este viata. Este constrangere. Este drama.

Maternitatea nu este tratata ca o resursa esentiala, ci ca o povara de gestionat birocratic. Si cu toate astea, continuam. Din dragoste. Din instinct. Din speranta ca poate, intr-o zi, societatea va intelege cu adevarat ce inseamna sa investesti in viitorul ei cel mai pretios – copiii.

Natalitatea nu se ridica prin discursuri, ci prin decizii inteligente si asumare

M-am conformat multa vreme cu ideea ca, totusi, politicile dedicate sprijinului natalitatii in Romania sunt printre cele bune. Fiind activa pe grupuri de mamici unde se discutau frecvent conditiile de sprijin pentru familie, am observat ca atunci cand se plangea o mama din Romania, urmau deseori comentarii de la mame din UK, Spania sau Italia – unele dintre cele mai slab sustinatoare ale natalitatii din Europa. Ne spuneau mereu sa nu ne plangem pentru ca in Romania este mult mai bine si ca in afara mamele se intorc repede in campul muncii, isi lasa pruncii de 2-3 luni la crese si e totul foarte bine, toata lumea e foarte fericita, toti copiii sunt foarte ok, sanatosi. Si atunci am ajuns sa cred, ca multi altii, ca de fapt in Romania familia este sustinuta. Nimic mai fals.

Lucrurile nu doar ca nu sunt mai bune, ci par sa se inrautateasca, in stilul binecunoscut al functionarilor romani – mai bine taiem, ca e mai usor. Nu stiu daca ati urmarit ultimele modificari privind indemnizatia pentru cresterea copilului. In prezent, este garantata plata indemnizatiei 22 de luni pentru mama si 2 luni pentru tata. Insa tatal este obligat sa-si ia cele 2 luni de concediu pentru cresterea copilului, altfel acele doua luni de plata se pierd.

Ce s-a schimbat referitor la indemnizatia de crestere copil

Ce inseamna asta aplicat in Romania? Practic, o renuntare fortata la 2 luni de indemnizatie pentru mama, pentru ca realitatea din teren e complet diferita de ce scrie in lege. In cele mai multe cazuri, barbatii castiga mai mult decat femeile pentru acelasi job. Iar dincolo de acest dezechilibru economic, nu exista nici o cultura a implicarii tatilor in cresterea copiilor. Barbatii romani sunt tributari unei educatii de sute de ani, conform careia femeia trebuie sa se ocupe de copii. Responsabilitatea educatiei copiilor de sex masculin cade adesea pe familia de origine, care transmite mai departe aceleasi modele invechite.

Valorile si viziunile despre viata, despre cum ar trebui sa arate o societate moderna, nu vin nici din scoala – unde educatorii si profesorii isi asuma strict predarea materiei, nu si educatia pentru viata. Intr-o astfel de societate, in care rolurile masculine si feminine nu sunt egal valorizate, nici nu poate exista egalitate reala de gen. Mai apar, ici-colo, exceptii, mici varfuri de modernizare, dar la nivel de masa, Romania ramane o societate profund patriarhala. Iar aceasta viziune despre rolurile de gen se reflecta la toate nivelurile: in familie, in scoala, in institutii, in piata muncii.

Egalitatea de gen in Romania ramane, asadar, un concept mai degraba declarativ, prezent in rapoarte si pe hartii – preferatele noastre. Din perspectiva unei femei care reflecteaza sincer la viata profesionala si la maternitate, nu pot sa nu observ ca nici economic lucrurile nu stau mai bine. Daca o femeie alege sa renunte la ideea de a procrea, are sanse reale sa reuseasca in cariera. Dar daca isi doreste si familie, si cariera, ajunge inevitabil sa fie penalizata – de angajator, de stat, de sistem.

Pe de alta parte exista un plafon maximal al indemnizatiei setat la 8500 lei, indiferent de venituri. Astfel, parintii care au salarii de 15 000 lei net, sau chiar mai mult sunt fortati sa renunte la aproape sau cel putin jumatate din salariul lor. De ce s-a ajuns aici? Au existat parinti care si-au crescut artificial ultimele 12 luni de dinainte de nastere – evident, nu puteau sa il creasca fara sa plateasca si la stat darile- astfel incat sa aiba indemnizatii mari. La o prima reactie ar trebui sa ii acuz, insa nu este vina lor. Statul prin institutiile sale a preferat sa mearga pe stilul bine cunoscut – taiem la toti- decat sa rezolve aceasta problema. In fond, daca se aplicau amenzi se stingea aceasta practica lipsita de etica. De ce nu s-a intamplat acest lucru si au preferat sa taie din fondurile alocate mamelor? Explicatia este una simpla: beneficiari ai acestei practici erau si dintre functionarii statului. Pentru musamalizare au fost pedepsite mamele corecte si copiii lor. Asadar, nu vorbim nici despre egalitate, nici despre sustinere reala, ci despre o forma de descurajare mascata sub forma de politica publica. Penalizarea indirecta a maternitatii e un semnal clar despre directia in care mergem ca societate.

Analiza comparativa a sprijinului in Europa oferit mamelor si copiilor

Tabelul de mai jos a fost realizat impreuna cu ChatGPT – asistentul meu personal. Am aplicat filtre, am verificat informatiile si am incercat sa ofer o imagine cat mai corecta si actuala. Cu toate acestea, e posibil ca tabelul sa contina unele erori sau informatii care se pot schimba in timp. Recomand asadar precautie si discernamant in interpretarea lui, mai ales ca diferentele dintre ce scrie in lege si ce se aplica in realitate sunt semnificative – atat in Romania, cat si in alte tari europene.

Bun, avem un tabel. E greu de parcurs, greu de concatenat datele. Vin cu informatii suplimentare care sa va ajute sa realizati niste comparatii mai profunde:

Statul din Uniunea Europeana cu cea mai mare durata a concediului de crestere copil (platit) este Bulgaria.
Durata:

• 24 luni total, din care:

  • 12 luni platite cu 90% din salariu mediu brut

  • 12 luni la o suma fixa (~100–130 €/luna)

Conditii:

• Pentru a beneficia de cele 12 luni platite, parintele trebuie sa fi lucrat minimum 12 luni anterior (asigurat in sistemul social)

• Concediul poate fi transferat intre mama si tata

Dar:

• Bulgaria are un sistem foarte generos pentru salarii mici sau medii, dar al doilea an este simbolic, datorita sumei fixe reduse.

• Statul acopera si contributiile sociale in perioada concediului.

Mentiune speciala:

• Romania ofera de asemenea 24 luni, dar plata se face doar in limita plafonului (85% din media veniturilor, max. ~1.700 €), si din 2025, 2 luni sunt rezervate tatalui. Asadar, in realitate nefiind transferabile si stiind birocratia excesiva cele 24 luni concediu crestere pentru copil, au devenit de fapt 22 luni.

• Estonia ofera 20 luni (85 saptamani), 100% din venit, deci e cel mai generos in ceea ce priveste durata + procent de salarizare.

Rezumand:

• Durata absoluta maxima a concediului de crestere pentru copil: Romania si Bulgaria (24 luni)

• Durata cu plata integrala generoasa: Estonia (20 luni la 100%)

• Durata flexibila si echitabil distribuita: Suedia (16 luni, impartite intre parinti, cu 80%)

Ce se afla totusi dincolo de date si de ce natalitatea e din ce in ce mai putin sprijinita in Romania? Speculez ca este vorba despre minoritatea rroma. Pentru ca numarul rromilor este din ce in ce mai mare, rata lor de angajare este extrem de scazuta, la fel ca si gradul de alfabetizare, statul roman nu poate sustine politici pro-natalitate. Astfel, suntem toti penalizati pentru ca din nou statul nu este capabil sa vegheze la respectarea legilor pe care tot el le da – extrapoland, ati vazut voi sa verifice cineva miile de case cu turnulete aurite din Romania? Statul supravietuieste insa pe spatele oamenilor de buna-credinta care respecta legile si reguli de bun-simt. Repet, Romania de azi exista cu ajutorul oamenilor care aleg sa coopereze si nu sa capuseze.

Din pacate afirmatia de mai sus, va ramane doar o speculatie. Componenta etnica, alaturi de alte date importante din recensamant nu se apropie de realitatea din teren. Ultimul recensamant este un esec colosal, tot al statului.

Si totusi… continuam. Cu inima franta uneori, cu lacrimi inghitite in tacere, cu zambete desenate fortat pe chipuri obosite. Continuam pentru ca nu avem de ales. Pentru ca dragostea de mama nu cere conditii, nu face calcule, nu cere sprijin – dar merita totul.

Intr-o lume care ne arunca in colturi uitate, care ne vorbeste despre natalitate ca despre statistica si ne plateste ca pe o cheltuiala temporara, noi continuam sa iubim. Sa crestem. Sa speram. In fiecare dimineata, cu fiecare masa pregatita, fiecare noapte nedormita, fiecare imbratisare data copilului nostru – salvam, in liniste, o lume care nici macar nu ne priveste.

Poate ca nu vom avea legi drepte prea curand. Poate ca nu ne vom intoarce la birou in conditii egale. Poate ca nu vom castiga respectul de care avem nevoie. Dar intr-o zi, cand copiii nostri ne vor privi in ochi si ne vor spune „Multumesc, mama”, va fi fost destul. Si va fi fost, poate, primul pas spre o lume care nu mai pedepseste iubirea de mama, ci o sarbatoreste.

The post De ce Romania nu este o tara prietenoasa pentru mame si copii appeared first on Yes, Milady.