Toată noaptea trecută și toată dimineața, numele lui Prigojin s-a învîrtit pe toate site-urile și pe toate televiziunile. Parcă era mai ceva ca o vedetă de Oscar și ca Ronaldo. Adevărul este că lumea contemporană produce vedete de tot soiul, chiar și din cei mai nemernici indivizi. Și se găsesc destui care să se înghesuie la ei ca la sfinți, să le atingă mîinile sau să le sărute pulpanele hainelor.
Evgheni Prigojin a fost un personaj negativ cum au fost atîția aventurieri și comandanți de comando-uri criminale.

Prăbușirea avionului său Embraer (deci nu un avion rusesc oarecare!) n-a fost decît sfîrșitul unui bandit de lume modernă, cum erau și cei urmăriți și vînați în pădurile Evului Mediu. Atîta doar că nu a fost lovit cu o săgeată de un țintaș dibaci, ci doborît cu avionul după toate canoanele eliminărilor moderne. Cu o rachetă, cu un explozibil teleghidat de la distanță, cine știe. Oricum, cu o tehnică încă necunoscută din complicatul arsenal al războaielor și atentatelor din zilele noastre.
La ce se așteptau Prigojin și lumea rusească? La petreceri? La omagieri? La decorații? Ca principal pericol pentru Kremlin, Prigojin a avut soarta tuturor celor foarte apropiați de numărul Unu care nu-și văd lungul nasului și îndrăznesc să ridice vocea. De cînd lumea, în toate bătăliile pentru putere, adversarul apropiat și periculos este eliminat cu prioritate.
Au început să circule și primele legende. Că n-a fost în avion, că este o înscenare, că va trăi undeva departe de lumina reflectoarelor de pe urma bogăției sale necurate și din banii primiți pentru retragere. Oricum, căderea avionului este începutul sfîrșitului pentru grupul Wagner. Povești peste povești vor circula în jurul numelui său. Lumea noastră este mai flămîndă de ele decît de adevăruri esențiale.
Din accidentul de avion, cu sau fără Prigojin, România nu cîștigă și nu pierde nimic. Că într-un sistem autoritar mai dispar oamenii periculoși pentru vîrful puterii o știam și din comunism. Și la Moscova. Și la București! Așa că ieșirea lui Prigojin de pe scena tensionată a Rusiei nu rămîne decît o poveste pentru audiență. Și care se va reduce pe măsură ce altele o vor acoperi.

Într-o perioadă în care România este copleșită de îndoieli, nemulțumiri și crize, singurul care calcă pe pedala ridicării în văzul tuturor este Marcel Ciolacu. Pentru a nu știu cîta oară, el ne asigură că nu dă înapoi, că va face totul, că pune mandatul la bătaie, că își asumă răspunderea, că este pe cale să se poarte ca un bărbat care vrea să se strecoare între coperțile cărților de istorie a României.

Miercuri dimineața, în deschiderea ședinței de guvern, Marcel Ciolacu ne-a citit o cuvîntare plină de promisiuni, ambîțuri și vorbe de curaj. Cînd o va putea rosti liber, din capul lui cu ale sale cuvinte, voi începe să mă gîndesc dacă ar trebui să-l cred sau nu.
„Aș vrea să iau puțin de la noi, cei cu putere de muncă, și de la cei care fac foarte muți bani pentru a da și la pensionari care au muncit o viață și la cei aflați în nevoi. Acesta este modul corect în care un stat trebuie să se comporte în fața cetățenilor săi”.

La ce spate și ce umeri are premierul și la cîți ani de muncă are în biografie sunt obligat să mă gîndesc ce are și ce ”puțin” ar fi gata să dea el și familia sa.

„Acest guvern este Guvernul României și în această logică vom pune România pe primul loc. Avem nevoie de o Românie decentă și echitabilă pentru toți. Pentru asta trebuie să oprim debandada bugetară. Trebuie să facem un sistem fiscal echitabil și să luptăm în mod real cu evaziunea”.

„Din punctul meu de vedere, nu mai puteam continua așa. Miliarde de euro ajung în buzunarele unor șmecheri sau sunt risipite cu instituții care se calcă în picioare, în loc să fie folosite pentru drumuri, spitale, școli.
Avem nevoie de reforme profunde. Am văzut vociferări, atacuri din partea unor ipocriți, care au uitat ce obligații au pus cu mâna lor în PNRR și acum vin și le critică.
Nu voi ceda un milimetru, indiferent de presiunile celor din sistem”.

Aștept cu nerăbdare să văd cît de mare este „milimetrul” lui Marcel Ciolacu.