Astazi mi-am tuns parul. Nu ca as fi avut vreo revelatie existentiala intre doua suvite cazute, dar pur si simplu mi-era cald, nu mai aveam chef de fite si, la urma urmei, nici nu ma mai flateaza parul lipit de frunte – imi da un aer de eleva silitoare care a ratat revolutia. Ma tund, adica ma revolt un pic.

La coafor, ca de obicei, n-am tacut. Sau, mai bine zis, n-a tacut stilista.  E povestitoare nascuta. Am ras ca doua liceene la sfarsit de an scolar. Mi-a spus de o baba de 93 de ani, baba cu iubire vie. Avea bani, bineinteles – ca fara bani, la 93 nu mai iubesti, te dor genunchii prea tare. Dar baba asta facea sport, isi ajuta fiica-sa pe la curte si, mai ales, isi facea declaratii cu un domn cumsecade.

Acuma, sa fim seriosi. La 93 de ani, cand altii isi numara pastilele, ea zicea „Ce faci, dragul meu?” si trimitea inimioare pe WhatsApp. Asa ceva e dincolo de romantism. E un fel de sfidare cosmica. Si sincera sa fiu, mi-a placut. Strabunica mea a murit la 91 si voia sa moara. Voia sa mearga la sotul ei de plictiseala, de dor, nu stiu. Dar stiu ca atunci cand femeia a fost iubita cum trebuie, nu mai are nevoie sa caute. Doar asteapta reintalnirea. Iar cele care n-au fost iubite… le cauta toata viata pe alea doua cuvinte care nu le-au fost spuse niciodata la timp. „Te iubesc” spus in gluga, la metrou, intr-o seara de noiembrie, cu painea calda in mana. Atat.

Si mi-e clar ca imbatranim in corp, dar nu in suflet. Sufletul sta incapatanat ca o pisica pe pervaz. Nu vrea sa plece. Se indragosteste din nou, rade, mai vrea o cafea. Iar cand iubesti pe bune, incepi sa te rogi sa traiesti nu pentru tine, ci pentru celalalt. Sa n-apuci tu sa mori primul. Nu de frica mortii, ci de frica de a nu-i da lui durerea de care te temi tu.

Cred ca fiecare femeie are o forma personala de batranete. Unele imbatranesc brusc, intr-o singura noapte, cand raman singure intr-un pat gol. Altele imbatranesc treptat, ca un copac uscat pe dinauntru, cand se sufoca intr-o viata fara sens sau fara iubire. Si mai sunt cele care nu imbatranesc deloc — nu pentru ca ar fi descoperit fantana tineretii, ci pentru ca au ramas vii inauntru, in ciuda ridurilor. Raman vii, pentru ca n-au incetat niciodata sa spere, sa rada, sa spuna „Te iubesc” cu naturaletea cu care altele spun „mi-e sete”.

Eu… nu vreau sa ma trezesc la 93 si sa caut ce nu am avut. Nici nu vreau sa ma inchid in tacere si sa astept linistita sfarsitul. Vreau sa imbatranesc langa omul meu, razand cu el in fiecare zi, chiar si atunci cand nu ne mai tin genunchii, dar ne tine sufletul. Vreau sa ramân femeia care pune painea calda pe masa si-si saruta barbatul pe frunte, nu din obisnuinta, ci dintr-un gest care spune: „Inca esti iubirea mea.”

Si daca va fi sa-l pierd, sper sa fiu suficient de puternica incat sa-l port cu mine, nu ca pe o durere, ci ca pe un vin bun baut intr-o seara perfecta, cu recunostinta, drag, dor de om, nu cu dor de ce-ar fi putut fi.

Iubirea adevarata nu te fereste de suferinta, dar iti da un sens in mijlocul ei. Iar sensul meu e el, barbatul care m-a facut sa rad, sa ma tund, sa scriu si sa vreau mai mult.

Iubitul meu, daca voi apuca 93 de ani, sper sa-ti spun in fiecare zi cat te iubesc. Daca nu voi mai putea merge, sper sa-ti intind o mana. Daca nu voi mai putea vorbi, sper sa-mi citesti iubirea in ochi. Iar daca eu plec prima, sa stii ca te astept — cum asteapta doar femeile care au trait totul. Dar daca pleci tu inainte si viata mi se face nesuferit de lunga fara tine, sa ma astepti, ca vin asa cum m-ai lasat: iubindu-te tot, pana la capatul timpului.

The post Declar cu mâna pe foarfecă: iubirea nu se opreste la riduri appeared first on Yes, Milady.