Cand toate lucrurile erau asezate, viata mi-a fost data peste cap de un individ, necunoscut pana in acea zi. Sper din suflet sa nu-l mai vad niciodata si mai sper ca efectul de bumerang chiar exista. In ultimele 7 zile mi s-a confirmat (oare a cata suta oara?) ca majoritatea bipezilor nu sunt umani, ca daca pot sa faca un bine prefera sa nu-l faca. Totul e atat de simplu! Totul se reduce la neimplicare, la nepasare, la comoditatea sub toate formele ei. Urasc sa nu fiu stapana pe o situatie, sa fiu la mana altora. Dar (din pacate) se mai intampla si asa. Si atunci revine senzatia de dezgust pe care am reusit sa o indepartez de la ultima experienta neplacuta legata de disponibilitatea celor din jur de a fi parte din schimbare. Dezgustul fata de singurul lucru care conteaza pentru majoritatea oamenilor: ei insisi si – in cel mai bun caz – sotul/sotia si copiii. In rest, se poate alege praful de tot si de toate! Oare acesta sa fie normalul? Oare doar pentru atat ne-a creat Dumnezeu...