Cand toate lucrurile erau asezate, viata mi-a fost data peste cap de un individ, necunoscut pana in acea zi. Sper din suflet sa nu-l mai vad niciodata si mai sper ca efectul de bumerang chiar exista. In ultimele 7 zile mi s-a confirmat (oare a cata suta oara?) ca majoritatea bipezilor nu sunt umani, ca daca pot sa faca un bine prefera sa nu-l faca. Totul e atat de simplu! Totul se reduce la neimplicare, la nepasare, la comoditatea sub toate formele ei. Urasc sa nu fiu stapana pe o situatie, sa fiu la mana altora. Dar (din pacate) se mai intampla si asa. Si atunci revine senzatia de dezgust pe care am reusit sa o indepartez de la ultima experienta neplacuta legata de disponibilitatea celor din jur de a fi parte din schimbare. Dezgustul fata de singurul lucru care conteaza pentru majoritatea oamenilor: ei insisi si – in cel mai bun caz – sotul/sotia si copiii. In rest, se poate alege praful de tot si de toate! Oare acesta sa fie normalul? Oare doar pentru atat ne-a creat Dumnezeu? Toata suferinta animalelor din jur ma face sa doresc un Pamant pe care sa existam doar noi, cei „credinciosi”, „destepti”, „sensibili” si carora ni se cuvine totul. Meritam sa fim singurele vietuitoare, chiar daca asta ar insemna sa nu ma mai bucur de un pisic vazut in curtea vecina, de o rata salbatica pe lac, de un pescarus deasupra orasului. Pentru ca nu meritam sa avem toate astea si sa le ignoram!