Daca sunteti in posesia a una bucata odrasla de sex masculin in jurul varstei de 12 ani, cred ca v-ati aflat sau va aflati in faza obsesiilor pentru anumite cuvinte. Adica domnul meu face o pasiune subita pentru vreun amarat de cuvintel, nu neaparat din categoria "cool" si-l utilizeaza pana la epuizare. Pana la epuizarea interlocutorului, nu a rabdarii sale personale. Cuvantul in cauza devine obiectul a nenumarate jocuri verbale, poante mai mult sau mai putin bune, iar pustiul il azvarle in dreapta si-n stanga cu netarmurita generozitate. V-am mai povestit eu despre glumele nesarate cu si despre pensia bunica-sii pe care le-am ascultat pret de vreo luna, fara sa pot pune stavila imaginatiei obraznicului meu.
Ei, cuvantul de ordine din aceasta saptamana este "sarman". Una-doua imi tranteste o propozitie potrivita.
Exemplu de dialog:
"Imi cumperi si mie cutare joc (de calculator, adica!)?"
"Nop"
"De ce?"
"E prea scump si inutil. Il joci cateva zile si pe urma nu te mai apropii...Bani cheltuiti aiurea!"
Se gandeste, mediteaza, rumega refuzul meu categoric.
Gaseste un compromis care sa-i satisfaca dorinta de a-si cumpara prostioara de joc.
"Dar daca ar fi la oferta si ar costa doar 10 lei, mi l-ai lua?"
Ma enerveaza cumplit situatiile astea ipotetice si extrem de improbabile, asa ca transez problema ca sa scurtez conversatia:
"Nu l-as lua nici daca ar costa 5 lei...nici macar un leu...n-as arunca niciun leu pe asemenea inutilitate..."
Hopa, a aparut bresa in care poate strecura cuvantul preferat, asa ca aud:
"Niciun leu?! Dar chiar asa sarmani suntem?"