E vânt și ploaie și-i vezi la biserici, la colțuri de piețe, pe străzi și spitale. Bătrânii înfometați cu ochii pierduți și tulburi. Trăind din amintiri de mult apuse. Dar foamea e mare. Cu mâna întinsă. Cu pașii agale, privirea e pierdută, așteaptă bănuțul să cadă, din cer de s-ar face o groapă înauntru s-ar duce. Rușinea e mare și foamea la fel. Au fost cu istorii, trăiesc din trecut, se roagă să n-apuce ziua ce vine. N-au casă, copii-s departe și banii la fel. Cimitirul e prietenul lor, dar rândul e mare. Rușinea la fel. Au fost oameni de bază, drepți ca bradul de munte, ce mută stânci din priviri și opresc puhoaie de apă. Acum foamea e mare. Ăsta-i destinul ce scrie cu piatra bătută de daltă. O viață înainte. Aștepți ca să treacă și apoi vine apusul, cu ruga să stingă lumina, și ploaia să nu curgă. E frig și vânt, acolo ei sunt, cu mâna întinsă se roagă, ca ziua ce vine să n-apuce, căci frigul la fel, și foamea e mare. Îi vezi ca părinți, bunici și unchi și dulce și caldă să-ți fie privirea când lași să cadă un gram de speranță în mâna-i uscată de vreme. N-au timp de mulțumire, nu mai vor să-ți vorbească. Nu cred în iluzii spulberate. De mult frunzele lor sunt uscate. Așteaptă să pice, să cadă, ca altul să-i ia locul, din piețe, biserici, spitale. O lacrimă de pierzi și vezi că dimineața omul cu barba-i albă și mâna întinsă nu este și crezi că întârzi, te înșeli, căci locul și rândul pe al lui nume trecură hotarul. Odihna e mare și somnul la fel!