Dacăfascismul de la început de secol douăzeci avea totuși un țel, oricât de deformat, în naționalismul său, antifasciștii au numai negații (ce nu vor – n.n.), care se vădesc a fi un soi de „anarhism de sorginte fascistă” sau „voință de putere”, cu o clară „orientare totalitară”. Dar, a se lua bine aminte, un „totalitarism al distrugerii”.

Ei vor să distrugă, inclusiv vechile sisteme etice și religioase.

Extremiștii s-au vârât singuri într-o situație spinoasă: respingând tradiția, metafizica clasică și ambele fire călăuzitoare ale Occidentului, cel iudeo-creștin și cel al Greciei Antice, s-au trezit lipsiți de orice justificare etică plauzibilă pe care să-și întemeieze pretențiile în materie de dreptate și nedreptate.

Din moment ce tot ce era vechi trebuia să dispară, cadrele de referință etică disponibile se vedeau respinse ca „mistificări” și false „legitimizări”.

Diversele valori etice sunt privite cu suspiciune, văzute ca nelegitime, vinovate de vestigii ale unor revendicări teologice…