Pur si simplu. Fusese o perioada plina de povesti, traind intr-un univers viu colorat, cu accente ciudat intunecate uneori, dar aveau un gust placut si un parfum de neuitat.
Dar le-am uitat. Le-ai uitat. Le-a uitat. Conjugare.. si cam atat.
Erau picuri de ploaie stralucitori in fata unui Coloseum grandios, ce se izbeau de piatra veche, urmand ca apoi sa se mai arunce odata naprasnic asupra ochilor tai. Efect de oglinda sparta, cioburile careia se revarsa peste tine, intr-un spectacol luminos de magie jucausa.
Totul era jucaus. Si era frumos. Puteai scrie si puteai chiar canta despre orice. Erau povesti science fiction, povesti de amor, de omor, mancare si ogor. Erau si povesti cu pesti. Doua feluri de pesti. Dar pe urma nu au mai fost.
Este un punct de cotitura in viata. Cred ca e punctul in care pierzi cu adevarat copilaria. Dupa aceea nu mai sunt povesti. Cel putin nu povesti adevarate. Toate plictisitoare, intinate de cotidian, citadin si nesomn.
Rock-ul clasic intelege asta. Poate de aceea il ascult. Il ascult si acum. Parca fiecare nota stie ce spun si adauga si ea din povestile care au fost si nu mai sunt.
Cred ca o poveste nu poate trai cu adevarat daca traieste doar in tine. Povestile vor sa fie impartasite cu oameni vii, care sa le retina si poate... sa le duca mai departe.
Dupa aceea nu au mai fost povesti.
Visit: Dupa aceea nu au mai fost povesti, Thoughts.