Fire independentă şi mânată de curiozitate, Ionică
(Nodul Pământului) va părăsi jităria din Bozieni şi îl va lăsa
singur pe Moş Costache, pornind într-o adevărată călătorie
iniţiatică prin pădure. Va fi călăuzit de veveriţa Ochi Rotunzi,
care îl va duce până în adâncurile codrului, la pădurarul Iordache,
şi va face cunoştinţă cu animalele sălbatice. În acest timp, în
lumea pe care o lăsase în urmă aveau loc mari schimbări, al căror
ecou ajunge şi în sălbăticia în care trăia pădurarul. Soseşte
momentul acţiunii, retragerea din lume nu mai este
posibilă:
Pădurarul sări de pe buturugă:
─ Nu mai aştept nicio clipă, Ionică. Să plecăm cât
mai repede spre casă.
─ Spuneai că războiul a trecut. Să fie
adevărat?
─ A trecut unul şi începe altul; începem războiul cu
cei care ne-au jecmănit. Se vor împlini prefaceri măreţe. Eu am
citit cărţi din Uniunea Sovietică ─ adică de la ruşi ─ ştii
tu...
─ Ştiu, şi ce spune în cărţi?
─ Arată prefacerile de la ei, şi cum e acolo, aşa vom
face şi noi, că e bine pentru norod.
Găsim în acest dialog, expusă într-o formă condensată,
anticiparea unei întregi epoci. Revenit împreună cu Iordache la
Bozieni, Ionică asistă la primele transformări revoluţionare
(„[z]ilele astea luăm pământul ciocoiului pe seama noastră” spune
un personaj), ba chiar şi la recuperarea spectaculoasă a lui Moş
Costache, care îşi revine din starea de animalitate în care zăcuse.
Copiii încep să scrie cartea pe care şi-o doreau; autoarea pare să
ne spună că acesta e răspunsul lor la acţiunea adulţilor care scriu
o nouă istorie.
Volumul Elenei Mătasă se bucură de numeroase menţionări
în presa vremii, lucru firesc, dacă ţinem seamă de faptul că avem
de a face cu unul din primele romane pentru copii apărute după
proclamarea republicii. În numărul 20 din 20 octombrie 1949,
revista Pionierul publică un rezumat al cărţii care
evidenţiază prezenţa unor personaje precum învăţătorul chiabur care
îi persecută pe elevii săraci sau, într-un registru mai neutru,
peripeţiile lui Ionică în mijlocul naturii.
Pe plan teoretic, romanul serveşte drept pretext al unui
material apărut la rubrica De la Societatea Scriitorilor din
RPR din Flacăra nr. 9 (61) din 5 martie 1949, intitulat
Literatura pentru copii şi realitatea. Articolul porneşte de
la întrebarea dacă „literatura pentru copii poate face excepţie de
la legile generale ale literaturii realiste”. Apreciind „claritatea
stilului autoarei, care posedă o frumoasă şi bogată limbă
românească cu expresii populare colorate şi vii”, autorul îi
reproşează prozatoarei că romanul nu este „închegat” şi „conţine o
succesiune de elemente dezlegate de realitate, ceea ce face ca
unitatea şi valabilitatea temei să sufere”. Este vorba probabil de
întâlnirile protagonistului cu animalele pădurii, cu care pare să
aibă un limbaj comun. Concluzia criticii destul de severe aduse
cărţii este, previzibil, că literatura pentru copii „nu face nicio
excepţie de la legile generale ale literaturii realiste”, ea „nu
poate fi privită cu uşurinţă” şi „[n]u trebuie bagatelizată
importanţa ei, socotind-o un gen «minor»”. Aceste reproşuri sunt
destul de aspre, mai ales dacă ţinem seama de ultima treime a
textului. intens ideologizată, ca şi cum Elena Mătasă ar fi dorit
să compenseze devierile de la linia realistă prilejuite de
călătoria prin pădure a lui Ionică.
Sub semnătura M.R., Scânteia tineretului nr. 231
din 6 ianuarie 1950 marchează şi ea, la rubrica Cărţi pentru
copii, apariţia Nodului Pământului. Subliniind
calităţile operei, recenzentul scrie că „«Nodul Pământului» este o
bună carte pentru copil, îmbinând fantasticul cu cunoştinţa [sic]
ştiinţifică a vieţii. Fantasticul nu duce aci la ruptura dintre vis
şi viaţă, Elena Mătase [sic] înzestrează animalele cu graiul
omenesc, nu de dragul fantasticului, ci pentru că în felul acesta
serveşte principalului scop pe care şi-l propune cartea, acela de
a-i instrui pe tinerii cititori”.
În fine, Nodul Pământului este menţionat în două
importante articole de sinteză despre literatura pentru copii
apărute în presa culturală a vremii. Primul dintre acestea, semnat
de Egon Weigl (Pe drumul unei noi literaturi pentru copii –
Literatura pentru copii, factor de seamă în educaţia comunistă,
Contemporanul nr. 185 din 21 aprilie 1950), laudă cartea
pentru accesibilitatea ei, punând-o alături de scrieri ale lui A.
Toma (poezioarele puse pe muzică din Sună ghiocel, sună
clopoţel), Al. Şahighian (Rici-Rici) sau Al. C.
(Corodar) Constantinescu (Cei trei voinici). E vorba de
cărţi foarte diferite ca tematică şi public-ţintă (categorii
diferite de vârstă), aşa că menţionarea pare complezentă. Al doilea
articol general (Geo Şerban - Din problemele mari ale
literaturii pentru cei mici, Flacăra nr. 11 (115) din 18
martie 1950) face o referire ceva mai amplă la romanul despre care
discutăm. Geo Şerban face o caracterizare a eroului principal al
cărţii, pe care îl vede ca pe un copil „vioi şi plin de
curiozitatea de a cunoaşte”. Până aici, nimic deosebit, atâta că
băiatul este numit Iliuţă în loc de Ionică. Autoarea este apreciată
pentru a fi ştiut „să trezească curiozitatea cititorilor spre
cercetarea naturii, să le dezvolte dragostea de a învăţa”. Nimic
despre mesajul propagandistic pregnant şi, dacă adăugăm la asta
eroarea de nume, avem dovada faptului că publicistul făcuse o
lectură mai degrabă superficială.
