Tu inca nu. Mai supravietuiesti cumva, undeva, pierdut intr-o jungla de material gri efemer, o paradigma monstruoasa in zadar, facand risipa de har. Un car se afla deasupra ta pierdut intr-o ceata lipsita de speranta ce-nvaluie zarile-n finit. Stii bine ca nu esti infinit. Omule, esti muritor, dupa cum spune si piesa populara pe care ai fi putut sa o auzi in momentul in care ai pasit afara din scara, dar nu ai auzit-o.
Un obiect lipsit de suflet cu rosu si alb se afla-n mana ta brusc, scoti alb din el si il aprinzi. Tragi in tine putin sa vezi daca e bine si te trece un fior rece pe care nu-l poti analiza. In ceata anihilanta se pierde acum si iz de fum. Din nou risipa. Din nou scrum.
Erau sunete de oameni cand ai vrut sa iesi prima oara din captivitatea pesterii in care locuiai acu ceva timp cu oamenii, compartimentati in ziduri de beton, frate ce beton ar fi fost sa fie totul doar un jargon. Tu stii ca nu e. Orasul a murit. Si sincer, era timpul.
Tu stii asta si pasesti neincetat, inaintat de un scop far' de cuget delegat in spatiu ingrat ce nu-ti ofera viata, doar masini ce urla raspicat. Masinarii. Peste tot. Le simti si le vezi. Sunt becuri peste tot in paradisul tau blue marin invaluit de ceata. Te sperii cand realizezi ca abia mai recunosti locul. Oare esti tot acolo? Oare pan' la urma ai murit si tu ca tot orasul? Tu ce esti? Esti om. Bine, altceva. Ca om e prea ambiguu. Daca s-ar calcula tipurile de oameni tot nu s-ar ajunge la o concluzie, dar oare s-ar putea gasi o formula de generare a tipurilor de oameni nascuti intr-un an bazat pe arhetipuri? Sau tot progresul tehnologic duce la o schimbare masiva a procesului natal si post-natal?
Te intrebi mai multe, in timp ce fumul incarca ceata cu o neclaritate si mai mare. Sunt sunete. Si sunt masini far-de-oameni care trec pe langa tine, dar abia ca le observi in ceata. Esti o paiata. Singur pe lume si nu e nimeni acum sa-ti mai dea renume. Ca om, te bazezi pe vizual, dar totul e in ceata. Mai ai nevoie de social ca sa te incadrezi in specie, dar esti singur in lume. Acel oras mort, plin de masinarii vii. Atunci mai esti om?
Nu nu, sa nu te hazardezi. Inca procesezi, deci existi! Dar oare esti tu sau creierul tau lipsit de tine? Se intaresc niste sfarcuri si te intaresti si tu intr-un display erotic cudat ce se petrece independent de lumea in care te misti si nu vrei sa opresti momentul, dar primesti un semnal. Ai imaginea accea in cap, dar e primita printr-o masinarie. Totul e facut printr-un fel de masinarie. Dar tu esti o masinarie? Esti intr-adevar un suflet? Corpul care se misca odata cu tine este o interfata pentru sufletul tau in Lumea Omului sau sufletul tau e doar o interfata generata de creier pentru subordonarea eficienta a tuturor functiilor de care dispui?
Vorbesti prostii probabil. Bine, nu le vorbesti cu voce tare. Ai strica linistea care predomina si ti-e destul cand mai treci pe langa un bancomat si auzi vocea deranjanta electrizata care incearca sa-ti ofere informatii si sa te atraga sa scoti bani. Nu ca ai avea ce sa faci cu ei in timpul in care te aflii, cand orasul a murit.
Te sperii. Cainii latra undeva in dreapta ta, dar nu ii vezi. Niciodata nu ii vezi, dar sunt acolo. Si stii asta. Sunt masinarii. Orasul a murit.
Povestea e ca ai iesti din casa pe la 3 dimineata si gasesti strazile goale. E intuneric, frig si totul e cuprins de ceata. Ai vrea sa simti apropierea unei alte persoane. Dar nu mai e nimeni, pentru ca toate sufletele au plecat deja spre lumea visului si nu mai exista in planul tau curent de existenta. Cand dormi mai esti prezent ca suflet? Cred ca nu. Orasul trebuie sa fi murit. Doar masinariile mai pastreaza totul la locul lui pana cand revin oamenii-nspre ziua. Tu le veghezi. Esti singurul care le vegheaza. Esti sigur ca tu esti om in acel moment? Sau esti doar o parte a masinariei?
