Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Kreuztanne”, de Fate Velaj, ce va apărea în curând la Editura Corint. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte: „Emigrantul spălător de vase a ajuns să primească cea mai înaltă distincție, Crucea de Aur a Republicii Austria, și să devină consilier al prim-ministrului. Fate Velaj este autorul romanului autobiografic Kreuztanne, povestea unui om «care a reușit în viață».” Anna Maria de Luca, La Repubblica „Ca să îl citești pe Fate trebuie să fii relaxat și să îi dedici timpul doar lui Fate. Creația sa artistică se manifestă atât prin pictură, cât și prin fotografie și literatură. Dar sunt convins că adevărata capodoperă a lui Fate Velaj este creația în sine Fate Velaj.” Edi Rama, prim-ministrul Albaniei „Velaj nu dă importanță modelelor. Acest lucru pare riscant, dar în același timp aduce o notă de originalitate. Iar originalitatea este punctul forte al cărții sale Kreuztanne. Libertatea triumfă în fața modelului.” Luan Topciu

Fragment în avanpremieră:

În primele zile ale şederii mele în Gasthaus Kreuztanne, nu am înţeles foarte bine unde anume figura acesta pe harta Austriei sau unde se afla şi, mai mult, ce oraş avea în apropiere. Am auzit că foarte aproape era satul Sankt Anton an der Jessnitz, ce se întindea de‑a lungul râului Jessnitz, iar la prima convorbire telefonică avută cu cei de acasă, din Vlorë, le‑am spus că sunt bine şi că mă aflu la Sankt Anton, în Austria. Atât a trebuit, că, de cum am terminat conversaţia, sora mea, care era pe scări, s‑a dus repede la vecini şi la prieteni şi a răspândit vestea că am ajuns bine sănătos în „San Antonio”, punând sufixul şi accentul unui oraş italian, de unde veneau cele mai multe veşti ale emigranţilor, şi lumea a început să dea frâu liber imaginaţiei, asociind numele italian al „oraşului” cu sala de concerte din Viena, pentru a bârfi prin cafenele, la cozile la alimente sau la gaz, fiind foarte bine informaţi despre tot şi spunând că tocmai au vorbit îndelung cu mine la telefon şi le‑am povestit despre plimbările pe care le făceam, îmbrăcat elegant, nu în hainele trimise de cei din Grecia, ci în altele, cum s‑ar spune „austriece”, despre care nu se înţelegea foarte bine cum erau, cum străbăteam străduţe pline de magazine sau stăteam cu o sticlă de bere germană în față, undeva lângă o fântână împodobită de sculpturi, prin parcurile pline cu flori şi porumbei din centrul oraşului. De fapt, Sankt Anton era un sat mic, ca toate satele austriece, unde în centru existau o biserică, primăria, un centru medical şi un mic magazin alimentar, înconjurat de vile cu două‑trei niveluri, cu acoperişuri caracteristice caselor de munte şi balcoane pline cu flori multicolore. De la Gasthaus până în Sankt Anton erau vreo cinci kilometri de drum în pantă şi ca să ajungi acolo nu era dificil. Problematic era urcuşul de la întoarcere, dar pentru că nu eram nevoiţi să mergem des acolo, cea mai mare parte a timpului o petreceam sus în Gasthaus, unde după micul dejun ieşeam afară şi, aşezaţi la mesele localului, ascultam câte o poveste spusă de cei care veneau să bea o cafea sau să ia prânzul şi le ascultam sfaturile despre cum trebuia să ne prezentăm atunci când căutam de lucru. Ţineam cu toții în mână dicţionarul german bilingv, în care traducerea varia în funcţie de limba cunoscută de fiecare dintre noi, iar când nu înţelegeam vreun cuvânt, consultam dicţionarul şi făceam astfel posibilă continuarea conversaţiei. După puţin timp, a venit Artur, care, auzind undeva nişte for‑mule de politeţe, ne‑a explicat că dacă patronul vreunei firme este de sex feminin, trebuie să ne adresăm folosind cuvintele „Sehr geehrte Frau” (Stimată doamnă), iar dacă este o persoană mai în vârstă trebuie să ne adresăm cu „ Gnädige Frau” (Doamnă), şi chiar mai politicoşi trebuie să ne arătăm faţă de o fată tânără, căreia neapărat trebuie să ne adresăm cu „Fräulein” (Domnişoară). În hotelul nostru, în afară de noi, cei cinci albanezi, eu, Çimi, un băiat din Tirana, Artur, Guri şi Mondi (trei băieţi din Korça), mai era şi un sârb pe nume Slavomir, pe care noi l‑am prescurtat în „Sllavo”. De asemenea, mai era şi un cuplu de români, cu un copil mic. Sârbul stătea întotdeauna într‑un colţ, singur, cu o ceaşcă mare cu cafea în mână şi, pentru că nu se despărţea de ea aproape întreaga zi, mă făcea să cred că avea cu el şi un ibric plin cu cafea. Se apropia de noi doar pentru a ne spune vreo bănuială sau vreo bârfă despre Annemarie, proprietara hotelului, şi se întorcea la locul său. La început, pentru că nu cunoşteam limba germană, cu el comunica Çimi, băiatul din Tirana, care vorbea puţină sârbă, iar austriecii, care nu îi puteau pronunţa numele, Shkëlqim, pentru că aveau impresia că li se stâlceşte limba în gură, l‑au întrebat cum să îi prescurteze numele, iar el a răspuns Çimi. Dar pentru că ei nu aveau litera ç, i‑au spus Cimi, apelativ pe care nu îl agrea. I‑am sugerat să le propună colegilor apelativul Gimi, ca Jim Morrison, iar într‑o seară, când s‑a întors din Scheibbs, mi‑a spus că de acum îi pronunţau numele uşor şi că suna destul de frumos cu accentul lor. În luna ianuarie a anului 1991, Gimi a vrut să părăsească Albania, dar de cum a intrat în Kosovo a fost capturat de grănicerii iugoslavi şi băgat în închisoare, undeva în Belgrad, unde a stat aproximativ trei luni, până în ziua când, împreună cu alţii, a profitat de o ocazie şi a evadat. El îi spunea închisoare, dar eu nu cred că era aşa ceva, ci mai degrabă un lagăr de refugiaţi şi nu o închisoare ca cele de care am auzit noi în Albania sau, mai bine spus, ca cele prin care au trecut rudele mele, Spaç şi Burrel. La Belgrad învăţase câteva cuvinte sârbeşti, pe care le folosea ca să putem comunica cu Sllavo atunci când acesta venea la noi ca să ne arate ceva, de care, după el, trebuia să ținem seama în timpul şederii noastre la Kreuztanne. Nu ştiu de ce, dar aveam impresia că îi era frică de noi şi se străduia să ne contacteze cât mai rar. Locuia în celălalt capăt al primului etaj şi pentru că acolo l‑am găsit când am venit, dorea neapărat să ne dea impresia că era de‑al casei şi că ştia multe secrete din Gasthaus. Se întâmpla ca uneori, sâmbăta, să apară un bărbat pe nume Janoş, un ungur care locuise acolo înainte de venirea noastră. Probabil că sâmbăta după‑amiază nu avea unde să se ducă şi de aceea, după ce îşi termina treaba, urca sus la Kreuztanne. Venea să o întâlnească pe Annemarie şi, după ce lua loc la o masă, întotdeauna aceeaşi şi care se pare că era numai a lui, în scurt timp apărea şi Annemarie şi se aşeza lângă el şi stăteau la taclale vreme îndelungată. Sllavo, care din locul său, cu coada ochiului şi cu ceaşca în mână urmărea totul, când îi vedea că urcă la etajul al doilea, unde locuiau proprietarii hotelului, venea să ne spună că Janoş era amantul lui Annemarie. La început, atunci când încă nu intrasem în vorbă cu el, când îl vedeam atât de misterios, aşezat într‑un colţ al hotelului, într‑un loc din care controla toate intrările şi ieşirile, ne gândeam că neapărat trebuie să fie spion UDB1, pentru că ei aveau genul acela de mutre, cu toate că vedeam pentru prima dată un sârb. Dar, cu timpul, am observat că nu se mişca din hotel şi că nu îl suna nimeni şi nici el nu suna pe cineva la telefon şi, văzând că nu se mişca din loc, ne‑am scos din cap ideea că era spion, spunându‑ne: „...Ce fel de spion poate să fie? Aici unde suntem, nu intră şi nu iese nimeni, el însuşi nu se duce nicăieri. Ce să spioneze, înălţimea munţilor din jur sau ce face Annemarie?” În curând, urma că înţelegem că era un leneş fără de pereche şi, deşi era corpolent şi merita cu prisosinţă numele de „mârţoagă sârbească”, stătea toată ziua acolo în hotel şi lua banii de la asistenţa socială. Într‑o zi, stăteam la una dintre mesele din curte şi l‑am văzut pe Sllavo că vine la mine şi, aşa cum obişnuia întotdeauna, fără să se aşeze, şi‑a aplecat puţin corpul şi cu voce înceată (chiar dacă acolo eram doar noi doi), după ce s‑a uitat în dreapta şi în stânga, ca să vadă dacă mai este cineva acolo, mi‑a spus: — Ştii cumva dacă tatăl lui Fritz a fost ofiţer nazist? — Nu, i‑am răspuns, de unde să ştiu? Noi suntem de puţin timp aici – iar prin minte mi‑a trecut ca un vârtej figura lui Fritz şi în urechi mi‑a răsunat vocea lui tăioasă, aproape milităroasă, când ne spunea „Essen”, adică era timpul mesei şi că micul dejun, prânzul sau cina era gata. — Da, da, a continuat Sllavo, era teroarea zonei – şi a plecat cu ceaşca cu cafea în mână şi s‑a aşezat în locul în care stătea de obicei. Despre autor: Fate Velaj s-a nascut în anul 1963. Este pictor, fotograf și eseist, cunoscut pe plan internațional drept creator al strategiilor și inițiativelor europene, moderator de conferințe, precum și curator de expoziții. Din anul 1991 trăiește și lucrează între Viena, Tirana și Vlorë, având cetățenie albaneză și austriacă, drept acordat în 2006 de guvernul Austriei pentru merite deosebite în arta și cultura austriacă europeană. I-au fost conferite numeroase ordine și distincții, printre care „Crucea de Aur în grad de Mare Cavaler”, în 2013, de către președintele Austriei și înalta medalie „Civi Europaeo Praemium”, în 2011, de catre președintele Parlamentului European. Kreuztanne este primul roman al autorului Fate Velaj. Anterior, a mai publicat albume de pictură și fotografie, care au inclus și câteva din scrierile sale. Site-ul autorului este www.velaj.com.