Luna cadourilor la zeii vechilor vikingi © Daniel Onaca

Hello, guys, look here! You ain’t gonna believe this shit, but I’ll tell you my story anyway.

Într-o noapte toridă din tărâmul zeilor nordici, ținut care se cheamă Asgard, se întâmplă odată ca Loke să nu aibă somn. Cine a fost Loke, nu are rost să vă mai spun pentru că toată lumea a auzit de el. Cine n-a auzit o să afle citind cele scrise mai la vale! Loke, așadar, n-a dormit bine deloc în acea noapte. Cum ațipea un pic, iar se trezea, bântuit de gânduri rele, ori de coșmaruri. Ceasuri în șir s-a sucit și s-a învârtit în patul lui, cu salteaua plină de mușchi pădureț. Luând în considerare acest lucru, nu e de mirare că, dimineața, s-a trezit cam în aceeași stare pe care o avusese, de multe ori, și Cioran, la vremea lui. Numai că, în loc să încropească și el vreun silogism al amărăciunii, eroul nostru se grăbi să iasă la aer. Era nemulțumit de tot și de toate! Când trecu pe lângă Torsborg, conacul zelui Tor, tot cătrănit era. S-a gândit să-i facă o mică vizită să-i strice și ăluia ziua, dar a găsit ușa încuiată. Tor plecase de acasă cu o seară înainte. Se dusese să-i ciomăgească pe dușmanii săi, trolii de la hotarul dinspre răsărit, dar asta Loke nu avea de unde să știe. Ager de felul lui însă, a observat că o fereastră de la catul de sus al clădirii stătea larg deschisă. Fără să stea mult pe gânduri, pezevenchiul se cățără pe un spalier cu plante agățătoare și fu sus într-o clipită. Era fereastra de la iatacul lui Siv, nevasta lui Tor. Înăuntru, tăcere totală! Loke își aburcă un picior peste pervaz și intră în încăpere. Mătură camera cu privirea și o văzu pe zeiță în patul ei. Era cufundată în somn adânc, cu părul auriu ca o mătase strălucitoare, răsfirat pe fața de pernă. Ziceai că era frumoasa din pădurea adormită! Inima Dalilei cu nădragi se tulbură pe dată, dar nu de poftă carnală, cum ar fi fost normal, ci de invidie. În clipa următoare luă de pe măsuța cu oglindă o foarfecă și-i reteză mândrețea de păr șuviță cu șuviță. Făcu treaba asta cu mare precauție ca nu cumva victima să se trezească. Cu toate acestea Siv dădea semne că își făcuse somnul iar acum începu să geamă și să se miște în așternut. Realizând iminența pericolului, Loke băgă repede pletanele blonde în sân și se repezi spre fereastră. În graba-i mare, pierdu o sanda, atunci când încălecă pervazul ferestrei.

Ce a simțit Siv când s-a trezit și și-a zărit chipul în oglindă, nu vă mai povestesc. Destul să vă spun că urletele ei au alertat toți vecinii. Zeițele Freja și Nanna, soția Balder, au dat năvală amândouă să afle ce s-a întâmplat. Când au văzut-o cum, de disperare, încerca să-și smulgă din cap și smocurile de păr rămas, au încercat să o liniștească, dar, ce cuvinte puteau alina o asemenea nenorocire!?

– Cum să mă liniștesc, se căina Siv, nu vedeți cum arăt? Parcă aș fi o găină gât-golaș de Transilvania!

”Ba chiar mai rău”, gândiră suratele ei, care o luară pe după umeri dintr-o firească pornire de compasiune.

Când s-a întors acasă și a văzut în ce hal arăta frumoasa (vorba vine) sa soție, Tor s-a înfuriat peste poate. Pe urmă a dat cu ochii de sandaua rămasă lângă peretele cu fereastră și a știut pe loc că nu Cenușăreasa fusese făptașul.

– Loke din Midgårdsorm! a urlat el atât de năprasnic încât s-a zguduit geamul ferestrei. Mama lui de bandit, îl omor! Pușcărie fac! Îi scot toți dinții din gură. Îi zdrobesc oasele!

Tor îl căută pe ticălos și când îl găsi, îl apucă de păr, ridicându-l în aer, cum făcuse odinioară Hercule cu sărmanul Anteu.

– Văleuuu, maicăăă! se apucă Loke să strige, ca din gură de șarpe. Dă-mi drumul!… Promit să repar stricăciunea. Să moară mama! Mă duc la meșterii pitici din adâncul pământului și le cer să-i facă lui Siv niște pletane bengoase din aur curat. Ba îi pun să facă și niște fușeraie faine pentru Odin și Freja. Chiar și pentru tine, Tor, pot aranja ceva. O să vezi! Numai să-mi dai drumul.

Aceste promisiuni și multe alte vorbe i-a turnat Loke, lui Tor, până când schingiuitorul său l-a slăbit din strânsoare. L-a lăsat să cadă la pământ ca pe un sac de cartofi. (Comparația asta îmi aparține; nici Tor, nici chiar Odin, cât era el de zeu atoateștiutor, nu auziseră încă de acest produs alimentar.)

De cum s-a văzut liber, Loke părăsi ținutul Asgard și merse cât știu el de repede la Svartalvaheim, lumea subpământeană unde viețuiau meșterii pitici. Cunoștea el acolo doi frați, Brokk și Sindre, pricepuți ca nimeni alții la meșteșugul lui Hefaistos. De ani de zile înroșeau ei metale în foc și le ciocăneau pe nicovală. Ajuns acolo, ghinion: fierăria celor doi frați era încuiată iar ei, de negăsit. „Or fi în pauza de masă”, gândi Loke. A așteptat el ce-a așteptat, dar până la urmă s-a plictisit. Acum, ce să facă? A rătăcit el o vreme prin tunelurile subterane până a descoperit o altă covăcie, proprietatea celor doi fii ai lui Ivalde. Cum de nu s-a gândit? Acești pitici erau și ei buni profesioniști! A intrat în atelierul lor, le-a spus păsul iar cei doi i-au promis să facă din fire de aur, subțiri și mlădioase, o podoabă capilară care să fluture în vânt ca și cum i-ar fi crescut lui Siv direct din țeastă. Dar… voiau să știe ce primeau în schimb.

– Veșnica mea recunoștință, le promise Loke.

– Asta e prea punțin, au spus piticii.

– Vă voi face numele nemuritor peste veacuri.

– Mulțumim, dar faima goală nu prea cumpănește efortul nostru.

– Mai promit că isprava voastră va fi postată și pe pagina de Facebook a Cercului din Cluj!

Auzind aceasta piticii s-au apucat imediat de treabă. În câteva ore șuvițele părului de aur fură gata. În afară de asta, adepții lui Vulcan au mai făurit o suliță măiastră pentru Odin și o minune de corabie pentru Frej. Suliței i-au dat numele Gungner, iar corabia au botezat-o Skidbladner.

Intrat în posesia acestor comori, Loke a dat să se întoarcă iar la lumină. A luat-o la picior prin tunelurile lungi și întunecoase până când a ajuns iar în dreptul fierăriei lui Brokk și Sindre. Acolo s-a oprit pentru că a văzut ușa de la intrare dată de peretele galeriei. Cei doi frații se aflau înăuntru ocupați cu munca lor. Loke a simțit atunci cum îi dădea târcoale un drăcușor îmboldindu-l. I-a venit poftă să se laude:

– Ziua bună și bun lucru, prieteni! Cu munca, cu munca?, i-a luat el pe departe.

– După cum vezi, răspunse unul din cei doi, fără să se oprească din treabă.

Loke se simți jignit de modul neglijent cu care fu întâmpinat. Socotea că ar meritat ceva mai mare considerație din partea unor creaturi care, la urma-urmei, erau inferioare neamului zeiesc.

– Știu eu că sunteți meșteri mari, calfe și fierari, dar mă prind cu voi că lucruri mai măiestrite decât cele pe care le am eu aici, în desaga mea, nu sunteți în stare să dați la iveală.

Zicând acestea, Loke desfăcu băierele sacului ce-l purta în spate și le arătă darurile primite de la fiii lui Ivalde.

– Facem rămășag?, a întrebat el iarăși. Îmi pun capul zălog.

– Dacă tu vrei, facem, răspunseră cei doi, dar dacă pierzi, să știi că îți pierzi și capul!

Fără multe alte vorbe de tocmeală, frații lăsară deoparte lucrarea pe care o aveau în mâini și au stat oleacă de s-au socotit între ei. Pe urmă s-au apucat de treabă. Loke se învârtea pe lângă ei, luând seama la întregul proces de fabricație. Brokk manevra foalele de zor, Sindre tot întorcea câteva țagle de metal pe cărbunii încinși din vatră. Când se făcură strălucitor de albe, meșterul le scoase de acolo și le mută pe nicovală. Puse deasupra lor ceea ce părea a fi o piele de porc și începu să bată în ea cu barosul. Nu trecu mult și un fel animal începu să capete formă chiar acolo sub ochii lui Loke. Atunci l-a cuprins frica pe viclean! „Trebuie să găsesc ceva care să-i împiedice să reușească”, își spuse. Mânat de acest gând, s-a preschimbat într-o muscă de cal și, așezându-se pe dosul mâinii lui Sindre, începu să-i sugă sângele. Victima sa însă nu s-a oprit din lucru. Când a fost gata, ieși la iveală o mândrețe de porc sălbatic, atât de măiestrit tocmit de credeai că-i viu. ”Gllenbrush îi vom spune vierului”, grăi Brokk cu hotărâre în glas. Pe urmă, cei doi frați se apucară iarăși de treabă.

De data asta Sindre fu cel care înteți focul în timp ce Brokk luă un bulgăre mare de aur și îl băgă pe jăraticul încis. Tocmai se pregăti să-l scoată iar din cuptor, când un bărzăune uriaș i se așeză pe gât stânjenindu-i munca. Era Loke, care presimțea că va pierde pariul, și în felul acesta voia să saboteze munca meșterilor. Piticul îndură cu stoicism înțepătura insectei continuându-și travaliul. Curând ieși din mâinile sale un inel ce avea încrustate pe el câteva semne asemănătoare cu misterioasa scriere de pe tăblițele de la Tărtăria. Fără să mai piardă timpul, ucenicii lui Vulcan au schimbat locurile între ei și s-au apucat iarăși de lucru. Acum Brokk băgă în gura cuptorului un lingou de fier. Când se încinse atât de tare încât la soare te puteai uita, dar la el, ba, îl scoase din jar și-l trânti pe nicovală. Taman atunci ateriză pe fruntea lui o viespie turbată care îl înțepă în pleoapa stângă. În ciuda durerii cumplite, piticul se apucă să izbească cu ciocanul în bucata de metal până când făcu din ea… tot un ciocan!

– Un ciocan? exclamă Loke cu mirare în glas.

– Un ciocan, da, măi fârtate, însă scula ce-o privești nu-i pentru om de rând, ci pentru brațele zeiești!

Mai multe nu spuse meșterul pitic, ci puse unealta la un loc cu inelul de aur și mistrețul de argint. Le înghesui pe toate între niște bucăți de polistiren, în pântecul unui ditamai lădoi din lemn de stejar și îl dădu în primire fratelui său, zicându-i:

– Te duci cu asta la Asgard, împreună cu amicul nostru, care-l vezi aici, clănțănind din dinți, și ai grijă ca, pe drum, să nu te păcălească, după cum îi este obiceiul. Când ajungeți la cetatea zeilor, le arătați fiecare darurile cărate cu voi și pe urmă… cum or judeca ei așa să rămână! Dacă vor prețui darurile noastre mai mult decât pe cele ale fiilor lui Ivalde, atunci știi ce ai de făcut.

Odată cu ultimile cuvinte, Brokk arătă din cap spre oaspetele lor și făcu un semn neechivoc spre beregată.

Cei doi s-au întins la drum. Deși inima amândurora era plină de speranță, obiectul speranței lor era diferit, dacă nu chiar total opus unul altuia. Odată ajunși la destinație, Loke etală în fața zeilor, strânși la conclav, prețioasele daruri primite de la fiii lui Ivalde. Aceștia fură foarte impresionați. Loke i-a dat sulița lui Odin, corabia lui Frej, iar părul de aur lui Tor, care urma să-l monteze în creștetul iubitei sale soții. Arma primită de Odin avea proprietatea că nu rata niciodată ținta. Nava dăruită lui Frej primea întotdeauna vânt bun la pupă, când vela era ridicată, dar, când nu mai era de trebuință, putea fi împăturită în patru ca o batistuță și băgată în buzunar.

Acum veni rândul lui Sindre să-și prezinte cadourile. Inelul de aur i l-a dat lui Odin, povestindu-i că tot la a noua noapte acesta va făta alte opt inele, la fel de prețioase. Capacitatea lui de reproducere nu avea cum să-l lase rece pe tatăl zeilor nordici. Mistrețul cu colți de argint i l-a dăruit lui Frej, lămurindu-l că animalul putea să-l poarte pe călărețul său mai bine decât orice cal, nu numai pe uscat, ci și peste mare și prin văzduh. Ciocanul fu pus în mâna lui Tor, care află că putea lovi cu el în oricine și orice, efectul fiind distrugerea acelor obiective, ori că erau ființe umane, zei ori fiare. ”După ce vei fi lovit, scula aceasta se întoarce singură în mâna ta, mai adăugă piticul, iar când nu-l mai folosești poți să-l faci mic-mititel și să-l porți la gât, atârnat de un lănțișor”. Zeii lăsară acele aceste comori să treacă din mână în mână, le suciră pe toate părțile, ba pe unele chiar le și încercară. Într-un târziu veni și verdictul. Prețuiră cu toții darurile aduse de Loke, dar socotiră că mai multă haznă vor avea de lucrurile dăruite de meșterul Sindre.

Loke a înțeles atunci că a pierdut pariul și vru să-și ia tălpășița, dar Sindre, mai iute, îl apucă de pulpană. Fără să mai întrebe pe careva, ce și cum, înșfăcă o custură și se pregăti să-l facă pe Loke cu un cap mai scurt. Acesta s-a întors atunci spre Odin, care-i era și frate vitreg, strigând cu disperare în glas:

– Fratele meu! Adevăratu-i că am pierdut pariul cu meșterii făurari, și că se cuvine să plătesc prețul convenit. Dar noi ne-am înțeles numai cu privire la cap, fără să vorbim nimic despre gât. Dacă vor putea să-mi ia capul fără să se atingă de gât, sunt dispus să mă supun execuției.

Argumentul tricksterului le păru ridicol unora, dar Odin îl socoti valabil așa că porunci să fie cruțat, întrucât condiția lui nu putea fi satisfăcută. Piticul Sindre înțelese că a fost păcălit, dar nu s-a lăsat nici el. Îl apucă pe Loke de ceafă și, ținându-l strâns cu o mână, scoase cu cealaltă o sulă de la brâu. În loc să i-o înfigă în coaste, îl împuse cu ea de câteva ori în buze, făcându-i acolo niște orificii de toată frumusețea. Pe urmă îi cusu buzele împreună. Multe zile au trecut până când sărmanul Loke reuși să se descotorosească de firele ce-i sigilaseră gura. Ba chiar și după aceea abia putea vorbi căci, de fiecare dată când voia să articuleze un cuvânt, simțea în buze o durere cumplită. Abia după multe săptămâni de chin și suferință își recăpătă el darul vobirii, însă zeii toți fură de acord că darul cel mai de preț, de care avuseseră parte atunci, fu răstimpul în care au fost scutiți de trăncăneala lui.

Din categoria:Poveşti scandinave Tagged: Asgard, Balder, Freja, Loke