Dacă Arhimede a rostit : „Daţi-mi un punct de sprijin şi răstorn Universul”,eu nu voi spune dacât : daţi-mi un cuvânt şi îl voi pune pe o copertă, daţi-mi toate copertele şi voi umple lumea cu carnea cuvintelor, iar literele toate vor dănţui alegându-se, alergându-se, înghiontindu-se... totul într-o joacă sprinţară a cugetului şi simţirilor. Cuvintele mele sunt altele decât cuvintele tale, chiar dacă sunt pornite din acelaşi aluat...cuvintele mă îmbracă în fiecare dimineaţă iar noaptea, la culcare, mă dezbracă de toate spaimele şivisele şi mă ajută să urc între perne şi apoi cu paşi abia simţiţi se strecoară afară din povestea mea aşteptând cuminţi o nouă dimineaţă...

Iubeşte-mă, strigă-n tăcere o carte alungată în uitare (cândva ţi-am plăcut)

...şi ce poate fi mai trist decât o carte ignorată? O carte uitată, prăfuită, abandonată-ntr-un colţ de bibliotecă... O carte care nu-şi mai împlineşte menirea, aceea de a fi aproape de cuget sau de suflet, este o carte moartă. Dacă Fericirile nu ar fi fost rostite pe munte, ele trebuiau scoase din carnea muntelui... şi fericit cel ce-şi iubeşte aproapele căci iubindu-l învaţă să se respecte pe sine... fericit cel ce iubeşte cartea pentru că lui îi vor fi descoperite nespusele... fericit cel ce propovăduieşte cartea căci ale lui fi-vor toate: recunoştinţă şi mulţumiri... fericit cel ce duce mai departe dorul şi dragostea de carte căci viaţa lui se va vărsă din generaţie în generaţie, el dându-se pe sine odată cu fiecare pagină dumicată...

Despre datoria muritorului de rând (să împleteşti plăcerea cu utilul)

... atâta timp cât o carte s-a-nchegat, adunându-se din eter în pagini albe, curate, mirosind a primă ninsoare, avem datoria de a o păstra, pângărind-o numai cu privirea, cu dragostea, cu neuitarea noastră, cu bucuria împărtăşirii... dar în acelaşi timp trebuie să ne ferim de păcatul imfatuării... să nu omorâm copacul pentru a încrusta în fibra lui cuvinte goale...pentru că pleava poate fi lăsată ogorului pentru a-şi da obolul la proslăvirea vieţii şi a cuvântului adevărat... deci cine are ceva de spus să spună sau dacă nu, să tacă pe vecie... nu plângeţi când cerul e senin mustind de primăvară şi nici nu vă smintiţi îmbobocind când gerurile taie răsuflarea şi-ngheaţă toată liniştea, ci după cum sună porunca din vechime „bucuraţi-vă cu cei ce se bucura; plângeţi cu cei ce plâng”...

Despre locul de taină în care autorul se întâlneşte cu cititorul (plăcerea ne uneşte)

Spune-mi te rog ce citeşti ca să ştiu cum să mi te-nchipui... şi Citadela e numele zidirii