Cuvintele mele proaspete-n seară
să-ți fie precum foșetul de foaie
de dud când o mână-l desfoaie
în taină și-ntârzie lent
pe scara înaltă,-nnegrită
proptită de trunchiul de-argint
cu ramuri golașe
când Luna e gata de-acum să apară
și-mprăștie-n jur un văl de azur
ce visele noastre-nfășoară
se simte boarea câmpiei
de ea scufundată-n fiorul nocturn
sorbindu-și din ea mult dorita ei pace
fără s-o vadă.
Lăudată fii pentru chipul de perlă,
o Seară, și pentru marii tăi ochi umezi unde se liniștește
apa văzduhului!
Dulci cuvintele mele-n seară
să-ți fie ca ploaia fugară
călduță, venind,
adio-nlăcrimat de primăvară,
peste duzi și peste ulmi și peste vii
și peste pinii cu fragede degete trandafirii
jucând în boarea ce se pierde,
peste grâul ce nu-i copt
și nici nu-i verde,
peste fânu-abia cosit
pălind,
și peste măslini, peste măslinii frați
sfințind colinele pale
și surâzând.
Lăudată fii pentru veșmântul tău de-arome,
Seară, și pentru beteala ce te-ncinge precum salcia
fânul înmiresmat!
Îți voi spune către care ținuturi
de iubire ne cheamă fluviul ale cărui izvoare
veșnice vorbesc cu umbra secular-a copacilor
în misterul sacru al munților;
și îți voi spune secretul ce-mpinge
colinele-n limpezile zări
să se arcuiască precum buzele pe care o taină
le-nchide iar voința de-a vorbi
le-mpodobește
mai presus de orice dorință umană
și care-n tăcerea lor povestesc
consolatoare, încât pare
că sufletul le iubește-n orice seară
cu-o dragoste mai puternică.
Lăudată fii pentru moartea-ți pură,
Seară, și pentru dorul ce-n tine face să răsară
stelele, întâia oară!
(traducere de Marin Mincu)