Toleranţa românului este o vorbă goală
Spre finalul documentarului lui Radu Jude, „Ţara moartă“ (film despre efectele antisemitismului în România), este citat un ofiţer român care-i spunea, în timpul războiului, bărbierului său: „Am omorât atâţia jidani, de mi-am săturat ficaţii”. Toleranţa românului este o vorbă goală. Prototipul „românului verde” este setat de genialele piese ale lui Caragiale: Jupân Dumitrache, „proprietar”, „mândru de onoarea lui de familist” şi cetăţean onorabil şi demn, care execută în fiecare seară rondul şi-şi cheamă subordonaţii la gardă. Ferească Dumnezeu ca acestui Jupân Dumitrache să i se dea o armă şi vieţi pe mână, într-un cadru organizat, aşa cum s-a întâmplat de-atâtea ori (vezi „Salata” lui Petru Dumitriu, ecranizata de Lucian Pintilie în filmul „O vară de neuitat”)
Ferească Dumnezeu ca vremurile să se schimbe din nou şi ca românul să trebuiască iarăşi să ucidă, să ia „în vârful baionetei” (oricât de perfecţionată tehnologic) „jidani”, „bandiţi” sau mai ştiu eu ce altceva, pentru că o va face cu mare încântare şi va avea satisfacţia sentimentului datoriei împlinite. Am lucrat mai mulţi ani într-un post de televiziune (zice-se rău famat), şi am fost uimit de cantitatea de rasism, ură şi xenofobie pe care-am întâlnit-o la unii dintre oamenii de-acolo. Un fel de contact, pentru care nu-mi pare rău, cu „lumea proastă”, dar nu simplă (adică nu amărâţii, săraci la propriu şi săraci cu duhul, care nu au nici o vină, ci imbecilii cu pretenţii („proprietari“), din rândul cărora s-au recrutat şi cei care-au făcut crimele despre care vorbeam mai sus. Astfel de indivizi, care trăiesc printre noi, de-abia aşteaptă ca vremurile să se schimbe şi să-şi „sature ficaţii” omorând ţigani, gay sau arabi. Am dat mereu exemplul lui Domnu’ Bebe, „agentul răului” din „432”: un individ şters, care trece neobservat printre noi, dar care, având fetele respective pe mână, devine Diavol (de fapt, nu devine, ci are ocazia să se exprime ca atare). Imaginaţi-vă ce-ar face un astfel de exemplar într-un război sau o altă catastrofă, momentul în care fiinţa umană devine ceea ce este cu adevărat în interiorul său, în care „totul este permis”.
Din categoria:Gânduri incomode, Privirea piezișă Tagged: Doinel Tronaru, Lucian Pintilie, O vară de neuitat, Petru Dumitriu, Radu Jude, Ţara moartă
