Într-o adevărată democrație, poporul votează
nivelul executiv (președinte, guvern) și nivelul legislativ –
Parlamentul (în unele țări sunt aleși prin vot și membrii de frunte
ai corpului judecătoresc/juridic – procurorul general, judecătorii
și procurorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție), iar între
primele două niveluri ale puterii democratice (executiv și
legislativ), care trebuie/ar trebui să respecte cu sfințenie
principiul separației puterilor în stat, acționează permanent mult
necesarele mecanisme de verificare și echilibrare.
Poate că nu-i inutil să se spună cât mai des că rolul
președintelui, chiar într-o struțo-cămilă precum România
postdecembristă (republică semiprezidențială) nu constituie
nicidecum acela de-a încălca sistematic Constituția prin modul
sfidător în care apără păcătoasele interese ale camarilei sau ale
formațiunii politice din care provine (de pildă, până la
constituirea actualei rotative pesedisto-liberală, Klaus Werner
Iohannis a luptat fără jenă împotriva tuturor adversarilor politici
ai orbanienilor și urmașilor lor, în special împotriva
pesediștilor, astfel contribuind în mod decisiv la divizarea și
învrăjbirea românilor), respectiv de-a promulga legile care-i
convin și când nu mai are încotro, de-a decora pe unii (de multe
ori niște nevrednici), de-a galona pe alții (cam la fel de
nevrednici) sau de-a efectua dese și sterile deplasări în
străinătate (de pomină vor rămâne cele două vizite la Casa Albă ale
Klausului tuturor bunilor români, din care aceştia nu s-au ales
nici măcar cu șepcuța primită de „mutulică” de la Donald Trump, în
schimbul unor consistente avantaje economico-strategice pentru
partea americană), ci adevăratul rol al primului om în stat este
acela de-a veghea necontenit la armonia socială și, prin
atribuțiile conferite de Legea fundamentală, de-a pune umărul la
prosperitatea reală a tuturor cetățenilor (alegători și
nealegători, amici sau adversari politico-ideologici, astfel
contribuind în mod concret la sporirea prestigiului țării sale în
lume.
Mă rog, în teorie cam așa stau lucrurile cu democrația cerută, ba
chiar impusă statelor (cică independente) de către „jandarmii”
internaționali, în speță Uniunea Europeană (UE) și Statele Unite.
Dar este UE, acest conglomerat politico-economic suprastatal, o
structură cu adevărat democratică? Întrebarea este bine-venită,
îndeosebi dacă avem în vedere faptul că această lăbărțată
suprastructură se constituie în model (sic!) pentru Uniunea
Africană și ASEAN (Asociația țărilor din sud-estul Asiei,
înființată pe 8 august 1967 de Indonezia, Malaysia, Filipine,
Thailanda și Singapore).
„Indiscutabil că-i democratică”, vor spune toți cei care ori nu
doresc, ori (încă) n-au avut curiozitatea să-și arunce privirile
atente dincolo de Parlamentul European, fațada doldora de trântori
și bani a Uniunii Europene, sau – în alți termeni – ruda mai
mătăhăloasă, mai bogată, mai arogantă și oleacă mai cretină a
parlamentelor naționale.
Din cinci în cinci ani, în fiecare din cele 27 de națiuni membre se
organizează alegeri europarlamentare (numărul aleșilor se
stabilește demonocratic în raport cu populația fiecări țări, la
care – după Brexit – se adaugă, repartizate la fel de demonocratic,
locurile ce înainte reveneau Marii Britanii), astfel că mastodontul
în cauză „înghite” 754 de aflători în treabă, mulți dintre aceștia
(îi am în vedere pe ai noștri, înalți ca brazii și cu mucii pe
piept) dovedindu-și deseori euronetrebnicia prin votul dat
împotriva intereselor țării ce-i plătește regește.
Atâta doar că Parlamentul UE nu are dreptul să elaboreze legi în
mod independent, deoarece nicio lege nu poate fi scrisă sau
elaborată fără aprobarea Comisiei UE, care – firește – este
desemnată ca să apere interesele corporatiste! Întrebuințez
termenul „desemnare” pentru că niciunul dintre cei peste 54.000 de
comisari, în frunte cu președintele lor (cu toții au lefuri peste
10.000 euro și șansa pensionării, fără nicio contribuție, la vârsta
la care, de regulă, pe meleagurile noastre se pensionează urmașii
milițienilor și ai securiștilor), nu sunt aleși prin vot
democratic, ci sunt numiți de reprezentanții direcți sau de
interpușii politici (președinți, cancelari, premieri) ai
Cartelului.
Prin urmare, Comisia Europeană emite directive (gen
recomandările…obligatorii), iar prin enorma sa armată de birocrați,
guvernează potrivit intereselor corporatiste, adică dictatorial,
peste cei circa cinci sute de milioane de locuitori ai Uniunii
Europene!
Neîncrezătorilor (și nu numai) le prezint în continuare o probă
realmente năucitoare în acest sens. În Tratatul de la Lisabona s-a
introdus Articolul 225 (Articolul Frunzei de Smochin), clauză ce
oferă Parlamentului posibilitatea (sic!) de „a solicita Comisiei să
facă o propunere”. Se subînțelege că aceasta poate să fie de acord
sau să refuze…Ei bine, singura țară din UE căreia i s-a permis (!)
în iunie 2008 să se exprime prin referendum asupra Tratatului,
actul care stă la baza constituirii Bruxelles UE, a fost Irlanda,
ai cărei cetățeni reprezintă mai puțin de 1% din totalul
europenilor. Dar cum irlandezii resping făcătura printr-un „NU”
zdrobitor, acționarii politici ai intereselor corporatiste înțeleg
să răspundă în cel mai ordinar mod posibil: ignoră primul
referendum, apoi mituiesc guvernul irlandez cu bani pompați de
Cartel ca să organizeze un nou scrutin și, desigur, ca rezultatul
acestuia să fie „DA” (înclin să cred că frauda supervizată de
cârmuitori a fost, cel puțin atunci, la ea acasă).
Spuneam mai sus că în spatele Parlamentului European este Comisia
și că aceasta emite directive. Da, dar tot ea execută directivele
venite de la autoritatea supremă – Cartelul petrolului și al
medicamentelor. Vasăzică, nucleul de comandă (vizibil și invizibil)
al Uniunii Europene este format din trei straturi de autoritate
supraordonată: în față stă nevolnicul Parlament (cum spuneam, doar
de fațadă), în spatele Parlamentului tronează colosala birocrație a
Comisiei Europene (executivul și adevăratul corp legislativ al
Uniunii), iar în spatele Comisiei și deasupra tuturor stă cocoțat
Cartelul petrolului și al medicamentelor.
Cine face parte din acest atotputernic Cartel? În primul rând
Grupul Rockefeller, cel mai mare grup financiar de pe planetă,
care, pretutindeni în lume, controlează o mulțime de companii
multinaționale (chimice, farmaceutice, petroliere) și care se poate
spune că exprimă interesele globaliste americane pe bază de petrol
și medicamente. Apoi Grupul germano-francez (nemții și francezii
sunt, de departe, cei mai mari exportatori de produse chimice și
farmaceutice din Europa), grup care la sfârșitul secolului al
19-lea a cuprins Bayer, Hoechst și Basf, iar mai târziu
detestabilul cartel I.G. Farben (ăsta a finanțat nazismul și
războaiele purtate de Hitler, totodată din banii lui și spre
criminalul său profit s-a înființat rețeaua lagărelor de
exterminare).
Dar iată încă trei argumente redutabile întru întărirea ideii că
democrația UE este doar de fațadă:
1) Arhitectul cheie al Uniunii a fost Walter Hallstein,
proeminentul nazist ajuns decan (în 1941) la Facultatea de Drept și
Economie din Frankfurt, orașul în care se lăfăia sediul cartelului
I.G.Farben. Asta după ce în anul 1938, Hallstein „a participat la
negocierile oficiale dintre Germania nazistă și Italia fascistă, cu
scopul de a face din aceste ideologii agresive o platformă pentru
Europa viitoare”. În anul 1950, după ce i-a mințit pe aliați în
legătură cu trecutul său nazist, Walter Hallstein devine
consilierul cancelarului vest-german Konrad Adenauer, pentru ca la
25 martie 1957 să fie unul dintre cei 12 semnatari ai Tratatului de
la Roma, documentul fondator al UE, iar în 1958 să fie numit primul
președinte al Comisiei Europene, funcție pe care o va deține vreme
de 10 ani.
2) Mâna dreaptă a lui Hallstein a fost Carl Friedrich Ophuels,
expert în patente (în timpul nazismului el deți nea funcția de
expert conducător al Curții Patentelor din Frankfurt).
3) Patentele reprezintă uneltele cheie cu ajutorul cărora este
controlată lumea.
free traffic counter
