alergi pe străduțe purtându-ți zmeu umbra
și tragi în jos susul pe firul bucuriei
cu propria mână ștergi umbra privirii
mările tale izbite
de stâncile măcinării noastre

ca să putem umbla desculți pe țărmuri
– țipă îndepărtându-se câteo amintire –
ca să gustăm roșeața răsăritului cu lingurița
pe marginile întunecate și reci ale nopții
pupăm aroma vieții spre trezire

rătăcesc în urma umbrelor tale
negăsindu-te și negăsindu-mă
tatuat cândva pe colțul zmeului
cu care te plimbi și în a cărui lesă
îți testezi libertățile
sub al cărui umbrar îți tragi sufletul
tot mai aproape
ca pe singurul prieten