Trecând prin ușă, viteza sunetului scădea treptat, muzica lingându-mi încet urechile. În fiecare seară, după ce se retrăgea în camera lui, urcam tiptil și mă așezam pe trepte, cu spatele lipit de zid.

Scara în spirală era și ea ca o cochilie de melc, ca interiorul urechii mele, unde se răsuceau lung sunetele.

În fiecare seară înainte de culcare, el asculta muzică în camera lui iar mie îmi plăcea să trag cu urechea. Desigur, aș fi putut să intru și să-i cer să ascultăm împreună. Sau aș fi putut asculta aceleași piese în camera mea. Nu, nu era același lucru. N-ar fi sunat la fel. Ca și ciocolata: cea furată are alt gust decât cea împărțită.

Îmi plăcea să-mi imaginez o serie de povești cu el în rolul principal, povești care se desfășurau pe fundalul sonor al alegerilor lui din fiecare seară. Uneori îi azeam respirația accelerată, semn că și el trăia intens în poveștile sale. Alteori îl auzeam sau mi se părea că îl aud râzând sau plângând, vorbind cu prietenii imaginari sau luptândcu demonii interiori. Atunci mă lipeam cu tot corpul de ușă și din mine rămânea doar o mare ureche vibrând în ritmul inimii. Nu intram niciodată, dar rămâneam până când adormea. Apoi mă retrăgeam în camera mea și continuam în mintea mea poveștile, așteptând să cresc atât câtera necesar ca să intru în povestea lui.