Trecând prin ușă, viteza sunetului scădea treptat, muzica
lingându-mi încet urechile. În fiecare seară, după ce se retrăgea
în camera lui, urcam tiptil și mă așezam pe trepte, cu spatele
lipit de zid.
Scara în spirală era și ea ca o cochilie de melc, ca
interiorul urechii mele, unde se răsuceau lung sunetele.
În fiecare seară înainte de culcare, el asculta muzică în
camera lui iar mie îmi plăcea să trag cu urechea. Desigur, aș fi
putut să intru și să-i cer să ascultăm împreună. Sau aș fi putut
asculta aceleași piese în camera mea. Nu, nu era același lucru.
N-ar fi sunat la fel. Ca și ciocolata: cea furată are alt gust
decât cea împărțită.
Îmi plăcea să-mi imaginez o serie de povești cu el în rolul
principal, povești care se desfășurau pe fundalul sonor al
alegerilor lui din fiecare seară. Uneori îi azeam respirația
accelerată, semn că și el trăia intens în poveștile sale. Alteori
îl auzeam sau mi se părea că îl aud râzând sau plângând, vorbind cu
prietenii imaginari sau luptândcu demonii interiori. Atunci mă
lipeam cu tot corpul de ușă și din mine rămânea doar o mare ureche
vibrând în ritmul inimii. Nu intram niciodată, dar rămâneam până
când adormea. Apoi mă retrăgeam în camera mea și continuam în
mintea mea poveștile, așteptând să cresc atât câtera necesar ca să
intru în povestea lui.
