Este o zi ca oricare alta, soarele zâmbitor al primăverii își face simțită prezența pe cerul de un albastru cristalin. Pașii o poartă pe Aurora, o studentă venită din provincie, pe scările înalte ale unei biserici din marea noastră capitală, pentru un moment de  rugăciune și o lumânare aprinsă pentru sănătatea părintelui său.

S-au adunat deja zile bune în care pașii și inima o purtau pe același traseu înainte de a păși pe poarta universității, acolo unde se simțea ca peștele în apă, unde visa la un viitor luminos după absolvire.

Ziua a fost una lungă, parcă mai lungă ca niciodată, căci nerăbdarea își făcu simțită prezența în mintea și-n trupul Aurorei, care număra secundele până când ora de matematică se încheie. Dialogul său interior făcu ca formulele matematice scrise pe imensa tablă să fie aproape invizibil...