Când a ridicat cuţitul, Avraam nu dorea să-i ucidă
preaiubitul copil. Vroia doar să încheie un legământ pentru
viitorul întregului popor. Sacrificiul, oricât de dureros era, va
aduce peste ani putere, prosperitate şi, cel mai important lucru,
protecţia adevăratului Stăpân – Yahve.
Nici Yahve – Dumnezeu nu dorea uciderea unui copil
nevinovat. Era doar un test de supunere maximă dat unei persoane ce
dorea să conducă Poporul Ales. Şi trebuia să ştie dacă Avraam era
în stare să facă sacrificiul suprem.
Şi l-a făcut…
Cuţitul nu a străpuns carne de om. Dumnezeu îl va
schimba cu un miel, simbolul purităţii. Avraam a căzut în genunchi,
bucuros că fiul său preaiubit a scăpat de moarte, dar în acelaşi
timp încheindu-se Legământul. Urmaşii săi şi al copilului supus
sacrificiului sunt poporul ales de Dumnezeu, cu care din acel
moment avea încheiat un Legământ de supunere şi
ocrotire. Misiunea sa, aceea de a conduce poporul ales,
putea începe.
Însă cine este acel copil?
Versiunea Biblică, a evreilor şi
creştinilor, soţia sa, Sara, nu putea da naştere.
Cum Avraam nu putea încheia legământul cu Dumnezeu decât prin
sacrificiul propriului copil, iubitoare şi cu frica lui Dumnezeu,
Sara îl îndeamnă pe Avraam să aibă o relaţie cu una dintre sclavele
sale, Hagar. Din această relaţie se naşte Ismael, primul fiu al lui
Avraam, ce prin care avea să se pecetluiască
legământul.
Însă gândurile lui Dumnezeu nu sunt aceleaşi cu cele ale
oamenilor. Aşa încât îl anunţă că Sara, soţia sa legitimă, va da
naştere unui băiat, pe care îl va numi Isaac, iar el va fi
preţul legământului.
Naşterea lui Isaac, dreptul său de fiu preaiubit şi
sacrificat pentru Legământ, îl va aşeza ca moştenitor şi conducător
la poporului ales. Cu toate acestea, cu toate că Hagar este o
sclavă, iar fiul său Ismael îi primeşte caracteristicile sclaviei,
ea nu acceptă condiţia de slujnică a Sarei. Se va revolta împotriva
stăpânei sale, dorind să o alunge pe ea şi fiul ei. Însă
Avraam, cunoscător al tainei Legământului, o va pedepsi pe Hagar şi
o va alunga de la casa sa în plin deşert. Nu va muri în deşert,
reuşind să dea naştere unui nou popor, cel ismailit sau poporul
arab.
Conform acestei versiuni, poporul evreu este
cel care a încheiat legământul cu Dumnezeu şi primeşte moştenire
acestui legământ.
Versiunea arabă,
bazată pe tradiţiile avraamice dinainte de Mohamed şi Coran,
cât şi pe Coranul însuşi, este imaginea răsturnată. Hagar nu este o
simplă sclavă adusă de Sara pentru reproducţie, ci, într-o
versiune, fiica Regelui Maghrebului, iar în alta, fiica faraonului
egiptean, oferită lui Avraam pentru importanţa sa şi aşezată
la casa lui Avraam ca soră a Sarei, o a doua soţie. Cum
Sara, în vârstă, nu putea da naştere, primul născut şi fiul
preaiubit este Ismael. Ca prim născut
legitim el este moştenitorului lui Avraam, şi
prin el se face Legământul.
Sara nu reuşeşte să accepte realitatea, mai ales că ea
este prima soţie a lui Avraam şi consideră că, în realitate, Hagar
nu este decât o sclavă. Dorind ca fiul ei să fie moştenitor, ţese o
serie de intrigi ce se dovedesc fructuoase. În cele din urmă,
Avraam alungă de la casa sa pe Hagar şi Ismael, în plin
deşert, săvârşind o faptă odioasă, în principal prin faptul că îi
ia lui Ismael dreptul la moştenire, certificat prin
Legământ.
Acest legământ este încălcat, în alte două
versiuni, atât de evrei, cât şi de arabi.
Creştinismul priveşte religia
evreilor ca o denaturare a Legământului iniţial. Dumnezeu vede cu
ochii săi cum dorinţele sale sunt denaturate de către oameni, prin
dezvoltarea şi diversificarea conceptelor religioase, vede cu ei se
depărtează de Legământ. Pentru o nouă înţelegere, iar
această să fie veşnică, inversează rolurile. Îşi oferă fiul pentru
a fi ucis, de data aceasta la propriu, devenind Mielul întregii
omeniri. Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, Iisus,
propovăduieşte Cuvântul Domnului, aduce Vestea cea Bună şi, pentru
încheierea Legământului, se oferă pentru a fi ucis,
făcându-se astfel voia Domnului. Moartea şi Învierea
consfinţesc acest legământ. Problema apare în momentul în care
poporul evreu nu recunosc lui Iisus calitatea de Fiu al lui
Dumnezeu, îl renegă şi, astfel, noul Legământ se încheie nu cu un
popor anume, ci cu toate persoanele, mai mult sau mai puţin
individual, ce acceptă acest legământ. Astfel se încheie
calitatea de moştenitori ai evreilor, alungaţi de la moştenire prin
neacceptarea noului legământ.
Altfel vede Mohamed. Sub nici o formă
nu pot accepta acest nou Legământ, deoarece evreii nu sunt
adevăraţii moştenitori. El vine şi relevă cuvântul lui
Dumnezeu pe baza Legământului încheiat ci Ismael, dar în acelaşi
timp aduce corecţii asupra principiilor greşite. Înţelege şi
acceptă calitatea de profet al lui Isa – Iisus, al doilea profet
după Mohamed, dar nu acceptă că El este Fiu lui Dumnezeu şi nici
noul Legământ creat prin moartea şi învierea Mântuitorului.
În orice situaţie, primul legământ este valabil, cu poporul
arab moştenitor al acestuia, dar se aplică şi varianta creştină că
acest legământ se extinde şi asupra persoanelor, mai mult sau mai
puţin individual, ce acceptă credinţa
musulmană.
Dacă aceste versiuni, toate, de la un capăt la altul, ar
fi doar dezbateri, importante de altfel, însă la nivel teologic,
filosofic, nu ar fi deosebit de important pentru omenire, cu atât
mai puţin pentru populaţia a către credinţă este complet diferită.
Indienii, chinezii şi întreaga populaţie din zona adiacentă nu ar
da doi bani pe frământările teologice de acest nivel. Însă problema
este deosebit de importantă.
Vreme îndelungată perceptele religioase un subjugat
societate şi desfăşurarea firească a progresului. Religia
mahomedană, deşi plină de poezie şi filozofie, ce permite progresul
tehnologic, ştiinţific şi al artelor, rămâne o religie intolerantă
strictă. Religia creştină a ales, încă din timpul lui Constantin
cel Mare, să distrugă efectiv toate celelalte religii, cât şi
adepţii acestora, consideraţi păgâni. Evreii, alungaţi din ţara
lor, vor deveni închişi în propriile dogme, vor începe să
disimuleze pentru a putea supravieţui.
Lupta împotriva religiilor o vor începe oamenii, sătui
de opresiune. Laicizarea ulterioară este consecinţa directă a
aceste opresiuni. Eliberaţi, oamenii vor căuta necontenit noi forme
de religie, fără a considera noile forme ca religie efectivă. De la
democraţie, cu liderii săi, trecând prin formele sociale extremiste
– fascism, militarism, nazism şi comunism – ajungându-se la
liberalizare culturală deplină, dar şi forme religioase hibride –
new age, scientologie – şi religii milenariste – în special
Martorii lui Iehova, oamenii vor căuta constant şi cu fervoare de
neînchipuit, o religie care să le satisfacă în special dorinţa
reală de ocrotire.
Eşecul multiculturalismului european îşi are cauza
primordial în faptul că oamenii nu au găsit ocrotirea ce le poate
aduce siguranţă şi alinare.
Aşa încât noua generaţie, ce nu a experimentat în mod
direct fenomenul democraţiei sau dictaturii, sau l-au experimentat
sub forma dictaturilor arabe, neîncrezători în acest
multiculturalism european, sau cei care consideră că dogma
Coranului este necesară, se întorc la vechile idei
religioase.
Iar sigurul lucru care nu poate fi înfrânt
este Ideea.
În ceea ce priveşte statul Israel şi
poporul său, Legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Isaac este
fundamental pentru stăpânirea pământului pe care se găseşte şi,
primordial, stăpânirea asupra Ierusalimului. Această moştenire,
legală, o vor apăra cu preţul vieţii, aşa cum au făcut-o în
decursul istoriei, şi prin toate mijloacele moderne pe care le are.
Sub nici o formă nu vor ceda, fiind hotărâţi să lupte până la
capăt, mai ales că se află sub ocrotirea lui Dumnezeu, duc un
război sfânt şi corect.
Arabii se consideră profund nedreptăţiţi.
Sara şi fiul ei Isaac l-au alungat pe adevăratul moştenitor,
Ismael. La fel se întâmplă şi acum. Deşi de acelaşi sânge cu
evreii, lucru demonstrat ştiinţific prin apartenenţa la acelaşi
grup de popoare, grupul semitic, arabii nu vor accepta
niciodată pierderea Ierusalimului, simbol al
Legământului.
Pe de altă parte, dar alături de acest legământ, se
găsesc cele două Case: Casa Islamului sau a Păcii,
zona care se găseşte sub stăpânirea mahomedanilor, şi Casa
Războiului, unde se găsesc celelalte popoare. Prin
jihadul minor mahomedanii sunt obligaţi să extindă
stăpânirea Casei Islamului, dar nu prin constrângere :”Nu este silă
în credinţă”. Cu toate aceste, jihadul este obligatoriu în
caz de apărare. Iar pentru întreaga lume mahomedană, crearea
statului Israel, ocuparea Ierusalimului este o formă de agresiune
directă ce nu poate fi contestată.
Creştinii, la fel de
intoleranţi precum evreii sau mahomedanii, consideră că toate
persoanele care nu îl recunosc pe Iisus ca mântuitor sunt învăţaţi
de către Satan. Împotriva lor trebuie dusă o luptă directă, iniţial
de evaghelizare, aducere a cuvântului lui Iisus, iar dacă se opune
rezistenţă, o luptă directă de exterminare. În toată
desfăşurarea istoriei, lupta de exterminare şi impunere a religiei
creştine este prezentă. Rând pe rând fenomene religioase vechi de
mii de ani, fenomene ştiinţifice ce nu erau în concordanţă cu
intoleranta religie creştină, secte religioase născute din trupul
bisericii au fost exterminate cu o cruzime fără margini. La toate
acestea se adaugă dorinţa directă de ocupare a Ierusalimului ca
simbol al noului Legământ încheiat cu
Dumnezeu.
Toate aceste principii de bază, singurele care ajung în
mintea profanilor, cei care nu înţeleg nici dogmele creştine de
iubire, înţelegere, dar nici ideile jihadului major, cel al luptei
interne din om pentru purificare interioară, se aşează peste
dezamăgirea şi frustrările din ce în ce mai mari cauzate de criza
economică şi socială. Pericolul major al omenirii este ca
societatea creştină, cea musulmană, mai puţin cea evreică, aflată
într-o continuă apărare, să adere în mod direct şi voit la
principiile dogmatice extremiste, să le considere fundamentale şi
singurele în măsură să fie aplicare în viaţa de zi cu
zi.
Iar de aici şi până la un conflict militar devastator nu
este decât un pas. Foarte mic. Acesta este în realitate principalul
pericol al viitorului.
