Nu ştiu de ce se pune un
preţ atât de mare pe ieşirea din labirint. Mi-aş putea petrece în
el toată viaţa, explorând cu voluptate fiecare culoar, fiecare
curbă, fiecare zid pe care îl ocolesc sau prin care trec. Toate
sunt provocatoare, savuroase, surprinzătoare, toate cer şi oferă
mai mult decât aş avea timp într-o viaţă întreagă să caut sau să
primesc. De-a lungul pereţilor stă scrisă toată ştiinţa şi toată
poezia lumii. Şi în funcţie de traseul pe care îl aleg în ziua
aceea, cu cuvintele care mi se preling prin faţa ochilor, pot să
rescriu destine şi poeme, pot să redescopăr şi să reacopăr
înţelesuri pentru toate minunile lumii. Căci toată lumea se află
aici.
Iubesc marginile, limitele, pereţii de care mă
sprijin şi de care mă las îmbrăţişată, în care mă las scufundată..
Când vre-unul din ziduri imi opreşte pentru o clipă calea, e
suficient să doresc cu putere şi trec prin el, trecându-mi-l prin
tot corpul, celulă cu celulă citindu-l, savurându-l şi scriindu-mi
la rândul meu pe piele înţelepciunea proaspetei străpungeri. Ce
intimitate mai mare mi-aş putea dori?
Uneori am senzaţia că dacă îmi voi dori să ies pot
să o fac în orice clipă, prin orice zid – fiecare limită rămasă în
urmă mă poate conduce într-un afară, fiecare frază ar putea să fie
ultima, fiecare intrigă a poveştii ar putea străpunge coperţile şi
ar deşira povestea în lume – dar la ce bun, când aerul de afară e
atât de lipsit de miresme? Iar zidurile văzute din exterior sunt
atât de cenuşii?
